Îndreptățirea în cuplu – Pot și am dreptul la tot ce vreau eu!
Am ales să scriu despre îndreptățirea în cuplu pentru că o observ atât de des în cabinet, dar și pentru că este una dintre cele mai alunecoase, parșive și distructive forme de abuz. Un abuz surd, mocnit, nedefinit: da, atât de greu de recunoscut încât poate trece cu ușurință drept normalitate – așa o fi la toată lumea, mai las eu de la mine… Un abuz bine camuflat, care trebuie conștientizat, diagnosticat, demascat, confruntat. Un abuz greu de acceptat, dar mai ales o povară prea mare de dus de unul singur. Și, în fine, pentru că mă doare să văd parteneri care din propriile lor nesiguranțe nu mai găsesc puterea să pună limite sau nu mai pot să vadă cum sunt abuzați. Și asta pentru că reacțiile celui care se simte îndreptățit sunt de negare, defensive și agresive în momentul în care îl confrunți.
Pentru a înțelege mai bine îndreptățirea în cuplu vă recomand să vedeți sau să revedeți Blue Jasmine, un film de Woody Allen, din 2013, cu Cate Blanchett în rolul principal. Povestea unei femei frumoase, jucată remarcabil de Cate. O femeie dependentă, vulnerabilă și egocentrică, cu permanente „suferințe” și drame personale, provenite din propria-i incapacitate de a avea grijă de ea. De a fi autonomă. Și, în consecință, incapabilă de a avea grijă de nevoile celorlalți, lipsită de empatie și compasiune. Cu multe judecăți și cu un comportament de respingere a tuturor celor care nu răspund nevoilor ei. Obișnuită să mintă, să manipuleze, să se victimizeze, să se folosească de ceilalți, doar pentru nevoia ei de atenție, validare și protecție. Desigur, își alege un soț egocentric și abuziv, ca și ea, pe care apoi îl învinovățește pentru toate „nefericirile” și neputințele ei. Mai exact, incapabilă să își asume mai nimic, chiar și atunci când este confruntată cu realitatea.
Ce înseamnă de fapt îndreptățirea?
“Îndreptățiții” au tendința să-i devalorizeze, uneori până la anulare, pe ceilalți. Au sentimentul că sunt mai buni decât ei – mai „speciali”. Simt că fac parte dintr-o „elită” și că li se cuvin și „merită” anumite privilegii și drepturi. Nu respectă regulile, le sabotează permanent – doar regulile nu sunt pentru ei! – și forțează limitele până într-acolo încât cei care le sunt alături ajung să trăiască într-un permanent imperiu al tensiunii. Într-un regim cu o singură voce în care simt nevoia să fie mai tot timpul în gardă.
Dar să revenim: “îndreptățiții” își asociază imaginea cu cei care au un „nume”, un brand, pentru a-și reafirma că fac parte din acea „elită”. În realitate, nu e nimic altceva decât frustrare și un uriaș gol emoțional. Se înfurie când nu primesc ce vor. Dureros și trist însă pentru partener, care “există” doar ca să-i satisfacă nevoile. Nu înțeleg și nu respectă principiul reciprocității în relații, adică însăși principiul de bază al oricărei relații sănătoase. Au tendința de a-i controla pe ceilalți cu scopul de a-și satisface propriile nevoi, fără o fărâmă de empatie ori preocupare reală, autentică, pentru nevoile acestora. În fapt, sunt incapabili de o conectare reală, autentică cu cei de lângă ei.
Vina este una dintre formele prin care manipulează cu mare ușurință. Gesturile de „grijă” sau „bunătate” au un scop precis, țintit: să primească și mai multă atenție, validare, să-l „oblige” pe celălalt – adesea până la secătuire – să ofere. Toate astea pentru a-și construi, avizi, o imagine mai bună – imaginea contează și îi preocupă cu adevărat. Vezi asta cu ușurință în relații: de la momente de „idealizare” a celuilalt, bineînțeles manipulativă, de la „cât de recunoscători” se simt, ajung – pe fondul neîmplinirii propriilor dorințe – brusc, irațional, de azi pe mâine, la respingerea și disprețul total al celuilalt. Sunt labili, imprevizibili, “schimători”. E suficient să li “se pună pata” și trec de la o extremă la alta: de la cel mai minunat și extraordinar partener din lume trec, subit, fără vreun dram de judecată rațională la cel mai „nenorocit”, „insensibil” și „egoist” om pe care l-au cunoscut vreodată. În traducere, ce e “minunat” azi, mâine e “groaznic”.
Acest joc al idealizării, și apoi al respingerii – semnul unei labilități și frustrări emoționale profunde – este un bun reper pentru a te observa pe tine, dar și pe el, și asta pentru că lipsa de empatie și manipularea sunt atât de evidente în aceste momente.
Cum îl recunoști pe cel cu această vulnerabilitate?
Îl observi că insistă să poată să spună ce vrea, să facă ce își dorește, indiferent de cum se simte celălalt, de nevoile și dorințele lui. Nevoile lui sunt perfect îndreptățite (nu trebuie justificate, argumentate, discutate etc.), ale celuilalt, nu.
Apoi, pentru cineva atât de nesigur și egocentric, dominarea și controlul celuilalt sunt esențiale. Sunt hipersensibili la orice lipsă de atenție sau afecțiune din partea celuilalt, pe care-l taxează cu reacții de furie, manifestate uneori cu agresivitate, defensivă sau chiar cu retragerea afecțiunii: nu te mai vreau. Când însă cel de lângă el se simte furios, îngrijorat, trist, obosit, deci este indisponibil pentru nevoile lui, atunci reacțiile sunt adesea de furie, critică, răceală. Nu tolerează stările și sentimentele celuilalt, ci le sancționează: ești pedepsit! În niciun caz nu-l va asculta sau nu-i va oferi o vorbă bună, alinare sau grijă pentru că are o perioadă grea. La perioade grele are dreptul doar el.
Care sunt rădăcinile îndreptățirii?
Una ar fi dependența: se simt îndreptățiți ca ceilalți să aibă grijă de ei, să răspundă nevoilor lor zilnice, și se simte furioși când nu le sunt împlinite aceste deziderate. Cred că li se cuvine ca celălalt să aibă grijă de el tot timpul, să se plieze pe dorințele și nevoile lor. Este fantezia unui copil, nu o nevoie sănătoasă a unui adult. Rădăcinile se regăsesc tot în trecut: adesea e vorba de un părinte care, din propriile lui frici, nu i-a susținut autonomia sau care s-a folosit de copil pentru a-și „justifica” sensul vieții. Așadar, fără propria-i identitate, nesigur, neautonom, se simte, firesc – nu-i așa! – îndreptățit ca celălalt, „în numele iubirii”, să îi ofere tot ceea ce are nevoie. O relație de fuziune, simbiotică, bolnăvicioasă: Tu ești responsabil pentru fericirea mea.
Deprivarea emoțională. Îndreptățirea apare când experiențele din trecut – lipsa de grijă, sprijin, afecțiune sau ocrotire etc. – au dus la o sensibilitate ridicată față de retragerea atenției, a protecției sau a oricărei alte forme de indisponibilite emoțională a adultului. E consecința directă a unor părinți mai puțin afectuoși, reci, distanți, egoiști. O realitate trăită în copilărie care, din păcate, își produce efectele acum prin îndreptățire – momentele când partenerul nu este disponibil emoțional sunt percepute ca amenințare, lipsă de afecțiune sau abandon, reacțiile fiind de apărare, uneori prin atac sau retragere, cu furie și răceală sau critică și agresivitate. Convingerea este că celălalt trebuie să fie cald și să-mi acorde atenție și afecțiune când eu am nevoie, ca și cum celălalt nu are propriile lui nevoi și este doar în slujba ta. Sau, invers, dacă în copilărie a primit foarte multă atenție, la fel va simți și acum – furie, agresivitate sau răceală când partenerul nu îi răspunde întocmai și la timp nevoilor.
O altă cauză a îndreptățirii sunt experiențele de critică și respingere din trecut: ele sunt cauza nesiguranței din prezent care îl face pe “îndreptățit” să fie extrem de sensibil la feedback-ul negativ, sau la orice fel de experiență în care celălalt are o altă opinie, gândește diferit, observă anumite greșeli sau, pur și simplu, își spune punctul de vedere. Altfel, tot ceea ce face el e valoros și contează cu adevărat în ecuația cuplului, în timp ce tot ce face partenerul e minimizat, bagatelizat, nu aduce un aport real. Fără el nu se putea, fără el nu se reușea. El e vioara întâi – și singura. “Îndreptățitul” e, în fapt, un dictator cu excelente abilități de manipulare emoțională. În definitiv, ori faci ca el, ori ești împotriva lui și ești pus la zid.
Dictatura îndreptățitului produce efecte devastatoare pentru partenerul de viață: de la permanenta tensiune, vigilența de a nu supăra, teama de confruntare, de a nu atinge subiecte sensibile de frica certurilor și reacțiilor adesea agresive, la tăcere, acceptare, supunere necondiționată și culminând cu scăderea sau chiar anularea stimei de sine, a proprei identități.
Este evident că avem de-a face cu oameni care tânjesc după acceptare necondiționată: vor să fie văzuți, ascultați, simțiți, apreciați, toate într-o dorință de simbioză și contopire cu celălalt. Oameni care cu greu, sau aproape deloc, nu își asumă când rănesc, darămite să-și ceară iertare. Ba dimpotrivă: îndreptățitul se simte rănit, dezamăgit, furios, simte și reclamă ca celălalt să-și ceară iertare pentru că – e deja prestabilit – celălalt este vinovat. Întotdeauna.
Mai observi îndreptățirea în alegerile și discursul lui: unu la mână, este mai mereu sau aproape întotdeauna despre celălalt, niciodată despre el. Și doi, este invariabil despre defectele și păcatele celuilalt, despre ce are celălalt de schimbat. Îi este greu – și asta pentru că pe de o parte nu-i vede rostul, doar el e superior, pe de alta e incapabil sau, pur și simplu, nu-i pasă de sentimentele celuilalt – să spună îmi cer iertare, îmi dau seama cât de mult te-am rănit, jignit, cum te-am abandonat, folosit și respins.
Sunt atât de multe goluri în sufletului lui încât este extrem de vulnerabil, dependent de atenție, validare, afecțiune, și, colac peste pupăză, toate sunt… urgențe: să îmi oferi acum, vreau acum, altfel te voi pedepsi. Iar când nu îți asumi mai nimic în relații, și totul este despre celălalt, când îți spui că ești liber să spui cum te simți și de ce ai tu nevoie, uiți că, în fapt, și cel de lângă tine are nevoi, are dureri, dorințe. Și, mai important, nu vei primi dacă nu dai. Și când spun dai nu înseamnă să dai manipulativ, cu un motiv ascuns, ci din tot sufletul.
Îndreptățirea se vindecă și tratează greu, după mulți ani de muncă, cu ajutorul unui psihoterapeut, și asta pentru că implică ca cei din viața lui să îi pună limite, să-l confrunte. Iar asta este o misiune istovitoare dacă nu imposibilă pe cont propriu. Nevoia lui de atenție, afecțiune, validare, agresivitatea și respingerea sunt, de-a dreptul, epuizante. Sugrumă. Sufocă. Dacă nu ești bine construit, îndreptățitul are puterea să te facă să fii și mai nesigur de tine, să te “convingă” să te adâncești în propriile-ți vulnerabilități, în subjugare, sacrificiu sau abandon.
Uneori, singura soluție este, pur și simplu, să rupi relația cu el. Narcisismul și îndreptățirea nu se vindecă, din păcate, cu iubirea ta. Dacă ai un partener narcisic care se simte îndreptățit, este momentul să ceri ajutorul unui terapeut.
Cuplurile pe care eu le-am întâlnit și care au „rezistat” sunt cele în care ambii parteneri sunt narcisici și își întrețin împreună egocentrismul. Un egocentrism în doi. Din păcate, însă, copiii lor au cel mai mult de suferit. Durerile lor nevindecate sunt preluate de copiii lor.
Or, asta e o moștenire grea ce nu trebuie dată mai departe!
