Iubirea călătoare

Relațiile de cuplu sunt procese vii. Iar procesele relaționale sunt precum călătoriile. Principiul este următorul: modul în care călătorim spune ceva despre modul în care iubim.

• Călătorim având o destinație exactă? Călătoria care susține dezvoltarea nu are o destinație precisă. Este călătoria în care ne bucurăm de ceea ce ne oferă experiența la fiecare pas și suntem deschiși la posibile rute sau destinații alternative.
• Călătorim asumându-ne riscuri calculate? De fiecare dată când plecăm la drum, sperăm că totul va fi bine și, totodată, suntem dispuși să ne asumăm riscurile ce fac călătoria mai interesantă.
• Călătorim solitar? Atunci când călătoria în doi presupune un grad ridicat de responsabilitate asumată pentru binele companionului de drum.
• Călătorim pentru a umple golul emoțional interior? Uneori călătoria poate avea funcția compensatorie de a umple golul emoțional interior cu experiențe exterioare.

Rigiditatea destinației – standarde relaționale rigide

Rigiditatea destinației atrage după sine și rigiditatea proceselor prin care dorim să ajungem la respectiva destinație. Când ne setăm o destinație fixă sau un obiectiv rigid în cadrul relației de cuplu (casă, copii, statut etc.), există trei riscuri:

• Urmărirea obsesivă a obiectivului și rigiditatea acțiunilor împiedică manifestarea spontaneității și a jovialității
• Setarea unor așteptări ridicate pot crește nivelul de frustrare, deoarece, la fiecare pas, constatăm că avem multe de realizat pentru a atinge standardul propus
• După ce atingem standardul, nu întrebăm: ce urmează acum?

Modelul perfecționist devine apetisant atunci când avem îndoieli legate de propria noastră valoare (de exemplu: ne percepem ca fiind persoane mai puțin competente) sau dacă avem nevoie de cineva care să ne seteze anumite limite (exemple: excesele comportamentale – alcool, cheltuirea banilor, viață dezorganizată), pentru că nu suntem capabili să ni le trasăm singuri. Practic, căutăm pe cineva care să ne structureze identitatea și comportamentele pentru că noi suntem prea împrăștiați și prea anxioși să facem aceste lucruri singuri.

Abordarea reciprocă și flexibilă a obiectivelor și standardelor în cadrul relației de cuplu ne oferă posibilitatea să ne focusăm pe momentul prezent și să nu pierdem din vedere nevoile emoționale ale partenerului.

Asumarea riscurilor călătoriei – frica de intimitate

Atunci când evităm să ne asumăm riscuri există pericolul ca dezvoltarea personală și relațională să stagneze. Orice evoluție presupune riscuri. Exprimarea vulnerabilităților creează intimitate și este cel mai mare risc pe care ni-l putem asuma în cadrul relațiilor de cuplu, deoarece îi oferim partenerului o putere deosebită. El alege conștient sau inconștient să fie înger sau demon. Înger, pentru că are oportunitatea să ne ofere siguranța emoțională necesară evoluției noastre. Sau demon, pentru că poate utiliza aceste cunoștințe pentru a ne manipula și răni.

Frica în ceea ce privește intimitatea în cuplu este normală, dar să fugi de relații sau să ai o viață de cuplu lipsită de intimitate pot produce multă suferință.

Responsabilitatea față de binele partenerului

Relațiile de cuplu sunt de departe cel mai complex tip de relație pentru că nu au un tipar specific. Natura relației de cuplu este o sumă a particularităților ce ne definesc ca persoane unice. De aici apar și principalele dificultăți în ceea ce privește modul în care fiecare dintre noi privește relația de iubire. În opera sa, Erich Fromm trasează câteva linii directoare și afirmă că iubirea este o caracteristică a ființei individului care preexistă înainte ca noi să intrăm într-o relație. Principala particularitate a acestei laturi constă în capacitatea noastră de a fi responsabili față de binele celui de lângă noi. Cu alte cuvinte, este capacitatea de a depune un efort susținut pentru a ieși în întâmpinarea nevoilor emoționale ale partenerului.

Responsabilitatea față de nevoile și binele celuilalt, precum și capacitatea de a depune efort în acest sens, nu sunt o consecință firească a relației, ci o particularitate a personalității noastre pe care o putem exersa în mod conștient.

Umplerea golului interior – relația unidirecțională

Încercarea de a umple golul emoțional interior nu este problematică în sine. Este firesc să ne dorim pe cineva aproape care să ne facă să ne simțim iubiți și acceptați. Impasul apare atunci când încercăm să ne satisfacem nevoile emoțional-relaționale cu surogate care pe termen lung se dovedesc a fi toxice. Nu de puține ori persistăm în relații care ne rănesc pentru că ne păcălim, spunându-ne: O să se schimbe sau Chiar dacă se comportă în felul asta, știu că în sinea lui/ei este o persoană bună. Și așa trec zilele, lunile și anii, iar schimbarea mult așteptată nu mai apare pentru că fiecare privește relația din perspectiva beneficiilor secundare obținute.

Ne bucurăm de firimiturile amare pe care le primim dintr-o relație insuficientă pentru că ne temem să nu pierdem aproape nimicul pe care îl avem. Conduși de această teamă, evităm să ne exprimăm nevoile și să fim ceea ce suntem noi ca persoane autentice. Practic, unidirecționalitatea este dată de faptul că trăim doar pentru un viitor ipotetic, pierzând din vedere singura certitudine pe care o avem: prezentul.

În concluzie, atunci când plecăm într-o călătorie relațională trebuie să avem la noi următoarele: hărțile nevoilor noastre emoționale, bidonul cu spontaneitate, pelerina unei relații sigure și frunze de puterea ursului pentru momentele de îndoială.

Drum bun!