Prin joc către descoperirea sinelui viu

Noțiunea de sine este des uzitată, dar cu o plajă foarte mare de sensuri. Adesea, din dorința de a experimenta trăirea calmă și profundă a sinelui, facem exerciții de mindfulness, focusându-ne pe clipa prezentă și observând emoțiile și gândurile care vin și pleacă. Astfel, reușim să trăim momentul prezent ca pe un model al ”eternității” și parcă nimic nu ne mai afectează pentru că devenim conștienți de ”iluzia” care înconjoară sinele. În această ordine de idei, dacă sinele nostru nu este format din emoțiile, gândurile și comportamentele noastre, și nici din procesele ce oferă vitalitate acestor concepte, atunci ne întrebăm: Ce este sinele? Este imuabil sau este într-o continuă mișcare? Dacă este într-o continuă mișcare, către ce anume se îndreaptă? Identificarea cu lucrurile concrete, cum ar fi realizările profesionale, statutul familial și poziția socială, pare să nu fie definitorie și suficientă pentru ceea ce reprezentăm noi ca persoane și pentru sinele nostru. Sunt înclinat să cred că acestea din urmă sunt doar mijloacele prin intermediul cărora sinele nostru își urmează sensul. Sinele capătă substanță și vitalitate doar atunci când are un sens sau o direcție către care să tindă. Fără coloana vertebrală a sensului, sinele este ușor de anihilat și de influențat. De asemenea, fără ranforsarea sensului, sinele devine un construct rigid, format din mai multe părți sudate (conceptul de sine academic, conceptul de sine social, conceptul de sine corporal etc. – conf. Bruce Bracken – Handbook of Self-Concept) care formează conceptul de sine general.

Dar, în ce constă sensul sinelui? Constantin Noica, afirma: ”Ce bine că viața nu are un sens pentru că astfel îi pot da eu unul”. Gândul de a da sens propriilor noastre vieți poate fi cutremurător, deoarece, în primul rând, nu știm cum se face acest lucru și, în al doilea rând, presupune asumarea unei responsabilități uriașe față de propria noastră persoană (cea mai mare responsabilitate pe care și-o poate asuma cineva vreodată pentru că el va experimenta plenar consecințele). Nimeni nu ne învăță cum putem să dăm un sens vieții noastre, cum, de altfel, nu ne învață cum să iubim, cum să ne creștem copii și cum să ne îngrijim de propria dezvoltare. Toate aceste lecții trebuie să le învățăm singuri, prin metoda clasică ”încercare-eroare”. Însă, nu de puține ori, refuzăm Libertatea de a da un sens vieților noastre, deoarece acest lucru presupune să avem toleranță crescută la frustrare, ambiguitate și greșeală. În aceste condiții, frica de autodeterminare se transformă  în ”Fugă de libertate”, după cum afirma Erich Fromm.

Dar, pentru că nevoia de sens a sinelui este o nevoie fundamentală, ea nu poate rămâne nesatisfăcută din cauză fricii, ci va găsi metode surogat de satisfacere, prin intermediul cărora reușește să eludeze asumarea responsabilității față de propriile decizii și, implicit, față de propriul sens. Astfel, preferăm dependența față de alte persoane, sau tolerăm controlul și manipularea altora, pentru că de fapt ne este frică să nu greșim sau ne este frică să nu fim percepuți ca indezirabili, ceea ce ulterior va conduce la marginalizarea noastră și, implicit, la singurătate. Cu greu putem ieși din acest tipar disfuncțional, deoarece acest stil de definire a sinelui și de asumare a responsabilității față de propriul sens, este dictat, în mod inconștient, de felul în care părinții (și/sau alte persoane semnificative din viața noastră) s-au raportat la noi: ca la niște persoane autonome, capabile să se autodefinească, ori, ca la niște persoane incapabile, care au nevoie în permanență de ghidare și control. Adesea, când relațiile noastre bazate pe subjugare, dependență și control, se destramă, resimțim cronic lipsa sensului. Avem impresia că toate acțiunile noastre sunt niște activități fără finalitate, deoarece a dispărut persoana care ”oferea sens”.

În general, sensul este mult mai ușor de descoperit decât ne închipuim. Trebuie doar să ne învingem frica de asumare a propriei libertăți și să avem încredere în capacitățile noastre de exploratori. Sensul existenței, adică ce este important pentru noi și ce valorizăm, se relevă mult mai ușor într-un mediu liber, flexibil, nestructurat, securizant și care încurajează manifestările spontane ale sinelui. Singurele medii care întrunesc toate aceste criterii sunt relațiile ”terapeutice” (în sensul larg al cuvântului) și… jocul. În cadrul jocului avem posibilitatea să aflăm ce este important pentru noi, care sunt ariile noastre de interes, care sunt resursele noastre, fără să ne temem că suntem observați și fără să resimțim presiunea evaluării și a criticii. Totodată, jocul permite asumarea diferitelor identități și rezolvarea diferitelor probleme cu care ne confruntăm zi de zi, fără să ne temem de posibilele consecințe. Și, probabil, cel mai important aspect este că în cadrul jocului putem exersa abilitatea de a da un sens experiențelor din prezent, punându-le în contextul propriei vieți. La începutul secolului trecut, filosoful Eugen Fink, a sumarizat excelent aceste caracterisitici ale jocului: ”Jocul poate fi o manifestare a suveranității umane, deoarece, în cadrul jocului, individul are posibilitatea de a crea fără limitări și inhibiții propriul sens al existenței”.

În concluzie, jocul, ca activitate prin care ne manifestăm spontan sinele profund, poate fi ”metoda omeopată” cu ajutorul căreia putem descoperi cine suntem, dar și care este sensul existenței noastre.