Sacrificiul părinților – între mit și realitate
Știm că știi ce înseamnă sacrificiul. Dar în nici o situație nu e soluția pentru relația cu copilul tău și nici pentru tine. Și atunci de ce ne sacrificăm? Din frica de a nu ne răni copilul, din frica de a nu-l abandona, de a nu fi o mamă sau un tată bun. Deseori, experiențele dureroase din trecut ne împiedică să avem compasiune pentru noi și, în același timp, să tolerăm disconfortul copilului nostru. Îl percepem ca pe o suferință, ca pe o traumă și de obicei îi limităm copilului abilitatea de autocontrol. Îl loc să îi validăm disconfortul, simțim frica sau furia lui, ceea ce ne împiedică capacitatea de validare.
Copilul se simte în siguranță când emoțiile lui sunt acceptate. Întotdeauna. El însă le exprimă adesea prin comportamente. Iar noi, din cauza trecutului, nu mai suntem capabili să vedem emoțiile din spatele comportamentului lui. Și asta pentru că există acolo un declic care ne aduce nouă o durere din trecut. De exemplu, copilul se smiorcăie, plânge, este furios și trântește, iar noi simțim, la fel, un soi de furie și îl pedepsim. De ce? Pentru că în trecutul nostru am fost pedepsiți, am simțit furia sau ne-a fost frică. E, pur și simplu, o reactivare a trecutului.
Consecințele sacrificiului:
- Renunțarea, ignorarea sau neglijarea nevoilor tale vor fi percepute ca o deprivare, o lipsă a unor nevoi fundamentale: de afecțiune, distracție, bucurie de a trăi, atenție, odihnă, somn, timp liber doar pentru tine. Lipsa e o amenințare pentru minte, dar și pentru corp – poți deveni anxios, neliniștit, irascibil, nemulțumit, uneori fără să înțelegi cauza. Iar hipervigilența îți distrage atenția de la tine, de la ce simți și ce ai nevoie în prezent, de la ce-ți place sau îți displace. Practic, te deconectezi de tine: atenția ta este departe, în griji, tristețe, oboseală, stres, epuizare și – nu uita niciodată – departe și de copil. Poți să fii conectat și empatic cu copilul tău doar dacă ești conectat cu tine și cu nevoile tale, nu centrat pe suferința sau durerea ta. Întrebarea, însă, rămâne: cum poți să-ți iubești și să-ți accepți copilul necondiționat când tu nu ai avut parte de asta?
- Sacrificiul tău, prin renunțare, îl învață pe copil o lecție dureroasă: nevoile celuilalt nu contează. Doar el contează. Și astfel nu-i oferi șansa să învețe ce înseamnă o relație sănătoasă, non-abuzivă, care are la bază reciprocitatea. Atenția față de nevoie tale și ale celuilalt. Empatia. Responsabilitatea. Limitele personale și respectul pentru limitele celuilalt, implicit consecințele firești care pot răni sau bucura.
Altfel spus, sacrificiul îl poate învăță să se sacrifice el însuși pentru nevoile celorlalți, să fie pe placul tuturor, de frică să nu supere, să nu dezamăgească, să țină durerea în el. Sau, reversul medaliei, să aibă tendințe narcisiste, să aibă o toleranță foarte mică la disconfort: să se înfurie dacă nu răspunzi imediat nevoilor lui, să fie ostil la feedback, să-i lipsească empatia și capacitatea de a avea relații sănătoase. Și asta pentru că toate i se cuvin. Totul e despre el. Dar asta nu vine de la sine, ci pentru că… asta a trăit. Cu cineva care a renunțat pentru el.
Ca o concluzie, dacă vrei, principala ta responsabilitate ca părinte e starea ta de bine. Și nu, nimic nu contează mai mult: de confortul și de echilibrul tău emoțional depind sănătatea și maturitatea emoțională a copilului tău. Așa că, ai mare grijă de tine!