Durerea abandonului în cuplu: Teama că ne părăsește și nu ne mai iubește

Nimic nu pare mai dureros decât durerea pierderii și a abandonului în cuplu. Teama că ne părăsește. Că își ia adio. Teama că va întâlni pe altcineva mai bun decât noi. Se întâmplă de când lumea și pământul, însă vremurile în care trăim – cu rețelele de socializare, tehnologia atotprezentă, tentațiile tot mai frecvente – au dus teama și suspiciunea la un alt nivel. Și în atare condiții, cum facem față fricii? Prin și mai mult control? Prin verificarea celuilalt ca formă de precauție? Prin distanță sau detașare? Prin deja faimoasele relații fără angajamente, ca să te protejezi și să nu fii rănită? Părăsind tu prima când simți nesiguranța și amenințarea, pericolul, justificând-ți plecarea pentru că ai descoperit defectele lui? Pentru că nu era ce credeai?

Autonomia emoțională este provocarea femeilor, pornind de la educația noastră de a fi responsabile pentru relația cu bărbatul. De a dovedi că merităm iubirea bărbatului, că suntem vrednice, bune, înțelegătoare. Iar dacă în trecut au existat experiențe de abandon, atunci maturizarea și autonomia devin și mai greu de obținut. Ne va fi dificil să ne simțim bine cu bine, împlinite. Să iubim libere, nu din frică, datorie, sacrificiu sau dependență.

Când ai fost abandonată și când ai abandonat tu în relații?

Dacă în copilărie ai trăit abandonul, sau ai avut experiențe de abandon relațiile trecute, atunci sensibilitatea ta față de abandon este cu atât mai dureroasă și vei ajunge, chiar și involuntar, să-ți sabotezi relația cu partenerul. Vei abandona și vei fi abandonată. Trauma abandonului din copilărie se asociază, cel mai adesea, cu îndreptățirea, ca un mecanism de apărare. Așa că mare atenție la îndreptățire. Dă-o – nu e ușor deloc – pe empatie, onestitate emoțională în relații, limite clare pentru tine și respect pentru ale celorlalți.

Atracția și chimia indisponibilității

Ai fost crescut/ă, în primii ani de viață, de bunici cu vizitele scurte, când și cum, ale părinților? Sau ai avut părinți prezenți fizic, însă emoțional distanți, neconectați cu tine? Incapabili de o apropiere emoțională profundă care să îți ofere siguranță. În istoricul familiei tale au existat boli fizice sau mentale, depresie, consum de alcool? Experiențe de infidelitate în cuplul părinților tăi? Discutate sau nu. Este nerelevant.

Sau ai avut o mamă care a făcut față propriilor sale dureri fiind rece și critică, ambivalentă? Adică având cu tine relație simbiotică, fiind cele mai bune prietene? Sau o relație anxioasă, sufocantă, fără să poți ai spațiul tău vital: acela de a fi copil. Liber, în siguranță, cu încredere, nu înghițit de anxietățile părinților. Sau au fost genul de părinți care au muncit mult și nu avut timp pentru tine, nu au fost acolo pentru tine emoțional, profund, cu tot sufletul: NU țin minte să îmi fi spus că mă iubește”. Sau un tată indisponibil emoțional? Repercusinile vor veni mai târziu, pentru că și tu vei fi atrasă de un bărbat indisponibil.

Te părăsește și te agăți de partener? Mai gândește-te

Iubește și s-a îndrăgostit de altcineva și nu poate să se decidă cu cine să rămână? Iar tu speri că, totuși, te va alege pe tine? Avem copii și ne-am iubit, dacă îi spun că îmi pare rău că am greșit și cât de mult îl iubesc va înțelege și se va întoarce. Poate, dar nici un bărbat nu se va întoarce pentru că îi spui cât de mult îl iubești și te agăți de el, cât de mult suferi, plângi, implori, te umilești, ești drăguță cu el și pari că ești bună și iertătoare. Dacă se întoarce, eu, una, aș fi sceptică. Dependența, frica de singurătate și disperarea ne împing să facem alegeri greșite. Și dureroase. Și știi ce este și mai dureros? Efortul tău de a fi înțelegătoare pentru că este foarte posibil să o interpreteze ca indiferență: Dacă m-ar iubi, ar suferi, așa cred că de fapt nu mă iubește ca și cealaltă, sau Îi este frică să rămână singură, nu mă iubește, este doar dependentă de mine.

Uneori ai nevoie să înveți să pierzi, să accepți că nu poți face nimic când celălalt te dă la o parte. Iubești pe cineva care te rănește, Și nici măcar nu simte nici urmă de vină sau remușcare. Sau dorința profundă și autentică de a repara ce a greșit? În cazul ăsta, cerne bine: ai nevoie de o astfel de iubire? Dacă te apucă nostalgiile și îți aduci aminte toate amintirile frumoase împreună, fă bine și rememorează-le și pe cele mai puțin frumoase? Cum a fost posibil să plece când totul a fost așa de bine? Mai gândește-te o dată!

Dacă tu ești cea abandonată atunci te ajută să te reîntorci la tine. Folosește-te de momentele de deprimare și suferință ca să te înțelegi, să te cunoști, să-ți limpezești gândurile, să descoperi ce a însemnat, cu adevărat, atracția pentru el sau ea, relația cu el sau ea. Ce răni ai tu și cum le-ai putea vindeca. O fantezie nu te ajută acum. Încă speri că se va întoarce? Poate. Însă nu interpreta micile gesturi de atenție ca semne de iubire: un sms, un like pe Facebook. NU! NU înseamnă nimic pentru o relație între doi adulți. Înseamnă doar nevoia lui sau a ei de atenție. Atât. O relație reală, matură înseamnă altceva.

Când tu ai abandonat sau abandonezi

Adesea cel abandonat este și cel care abandonează în relație. Te-a iritat dependența partenerului? Este teama ta de abandon. Tu nu ai fost conectat cu nevoile celuilalt. Ai amenințat cu încheierea relației? La fel. Ții legătura cu vechi amici, prieteni și iubiți pentru că nu poți tolera lipsa atenției? Este tot abandon.

Ai observat vreodată cu adevărat cum partenerul tău de la începutul relației acordă atenție și altor persoane, și nu ai spus nimic? Ai tăcut de frică, din nesiguranță, sau l-ai controlat? Cert este că inconștient partenerul simte nesiguranța noastră. Așadar, mai degrabă te ajută să te întrebi cum contribui tu la nesiguranța lui și nevoia lui de atenție în altă parte? Cât de departe ești tu de el? Ești atentă doar la nevoile tale și atentă la el doar atunci când îți îndeplinește nevoile? Te-ai simțit îndreptățită și acum te părăsește. Măcar acum știi unde ai de lucrat cu tine. O veste dureroasă, dar cu un rost. Din păcate, mulți spun STOP când este deja mult prea târziu să se repare relația și o fac într-un mod teribil de dureros.

Iar acum, reversul medaliei: cînd și cum îți abandonezi tu partenerul? Lucrezi târziu, iar când ajungi acasă te instalezi cu laptopul în pat? Petreci cel mai mult din timpul liber cu copiii? Știu, ne este mai ușor cu copiii. Nevoia lor de a fi iubiți ne face mai ușoară dăruirea și devotamentul, însă e doar o altă formă de abandon al partenerului. Sau stai seara pe internet? Pe Facebook? Ești mai mereu obosită și stresată? Sau critică? Indisponibilă? Ei bine, durerile abandonului te îndepărtează de viața pe care o meriți, să iubești fără frică sau drame. Te împiedică să fii iubită, să te simți în siguranță, să ai încredere.

Cel mai important e să conștientizezi că rana abandonului este a ta și că doar tu o poți vindeca. Înainte ca partenerul să își ia adio – sau poate doar rămas-bun –, sau tu să pleci în speranța unui partener mai bun. Și, nu, nu-ți spun să stai acolo unde NU ești dorită. Să te abandonezi e poate cel mai trist lucru din lume.

Ai grijă de tine!