Adolescența și relația fuzională cu părinții

Rostul adolescenței, de trecere de la copilărie la viața adultă, este acela de te defini, de a te desprinde, de a-ți găsi locul și rolul, de a-ți căuta drumul, de a da greș și a învăța din asta, de a te bucura de succesul tău. O perioadă tumultuoasă, de tatonări, cu provocări de tot soiul, în care adolescenții au în continuare nevoie de căldura și siguranța din relația cu părinții. Nevoile lor sunt însă altele, rutinele și comportamentele din familie sunt și ele acum complet diferite față de ceea ce se întâmpla cu numai 2-3 ani în urmă, în perioada copilăriei mari. Și părintele, și adolescentul își au acum fiecare locul în casă, cu responsabilități, hobby-uri, momente pentru sine și momente de familie.

Ce poate însă opri dezvoltarea și, mai apoi, desprinderea adolescentului de cuibul familiei și transformarea sa într-un adult autonom? Un tipar frecvent, tot mai des întâlnit, este cel al relațiilor de familie fuzionale.

Fiecare dintre noi, adulții, avem vise care nu s-au împlinit, unele pe care le-am lăsat în urmă, altele pe care încă le mai ducem cu noi, răni nevindecate, istorii pe care uneori mai degrabă le-am uita. Un întreg bagaj emoțional, pe care probabil îl vom căra cu noi toată viața. Uităm, însă, că bagajul e încărcat cu balast, adesea dureros – o povară greu de purtat și pentru un adult, darămite pentru un adolscent. Mai uităm că acest bagaj conține o serie de lecții de viață ce ne-au fost servite sau pe care le-am resimțitit dur, undeva, în trecutul nostru – și pe care le-am experimentat, la vremea lor, cu frustrare, cu revoltă, cu durere, cu teamă, rușine, cu neîmplinire. E, cumva, acolo, în acest bagaj tot ceea ce nu ne-a ieșit nouă în viață. Și, mai ales, uităm sau, pur și simplu, nu ne mai dăm seama că putem proiecta cu ușurință povara noastră asupra copilului adolescent.

Conștient sau nu, putem pune în spate copiilor toate nevoile și aspirațiile noastre. Pentru că, nu-i așa!, lor trebuie să le fie mai bine decât ne-a fost nouă:

• Trebuie să îți alegi o facultate bună, nu vreau să îți fie la fel de greu cum mi-a fost mie
• Este important într-o relație să nu îl lași să vadă că îl iubești, nu va rămâne cu tine, te va simți vulnerabilă
• Mai bine să ai prieteni băieți, sunt mult mai serioși decât fetele, nu te lasă baltă.

Exemplele pot continua la infinit, concluzia însă este limpede: toate sunt, de fapt, fricile noastre. Trecutul nostru. Iar supuși constant propiilor noastre convingeri, adolescenții învață că sunt responsabili de neliniștile noastre – nu pot să plec la facultate la Londra, mama va fi distrusă. Vor ignora ceea ce își doresc pentru ei înșiși, cum am făcut poate și noi, adulții de astăzi, rămânând încă să ne întrebăm cu amărăciune ce ar fi fost dacă…

Incapacitatea noastră, a adulților, de a tolera tristețea, dezamăgirea, neliniștea, insuccesele copiilor noștri adolescenți, din dorința firească de a le fi bine, îi învață că suntem fragili. Că noi, părinții, avem nevoie de ei să ne cocoloșească, când raportul de forțe ar trebui să fie invers. Ca rezultat, când vor fi puși în fața unor decizii, se vor simți egoiști și vinovați dacă vor alege ceea ce își doresc sau ce au nevoie, iar vinovăția îi va împinge să țină cont de ceilalți, părinți, prieteni, iubiți, și arareori de ei.

Adolescenții au încredere în ceea ce sunt atunci când noi, părinții, avem încredere în ei. De altfel, este aproape imposibil pentru un adolescent să își dezvolte un sine articulat când părintele îi transmite în diverse moduri că este neputincios. Că numai lui, părintelui, i se datorează ceea ce este el astăzi. Sau că numai el, părintele, știe ceea ce este bine și ce nu:

• Noroc cu mine. Ar trebui să fii recunoscător pentru ceea ce îți dau, nici nu știi ce copilărie groaznică am avut eu
• Nu ești bună de nimic, numai cu maică-ta semeni
• Dacă nu m-aș ține de capul tău, nimic nu s-ar alege de tine
• Cât timp stai în casa mea, astea sunt regulile
• Nu te mai întrețin dacă nu asculți de ce îți spun eu.

Acest tip de mesaje aruncate în spatele copilului adolescent reprezintă o intruziune gravă din partea părintelui, o lipsă de înțelegere a lumii adolescentului și a nevoilor lui. Puși într-o atare situație, copiii adolescenți se vor simți controlați, vor răspunde cu furie, cu rezistență la sugestii, sau poate chiar se vor retrage în ei înșiși. Nu vor învăța ceea ce pot ei să facă, ce anume le revine din succesul lor, sau, la polul opus, ce să-și asume din nereușite sau înfrângeri.

Relațiile cu părintii noștri, modelul nostru de autonomizare este, de asemenea, important

Locuim cu părinții mei, este greu, nu avem loc, apar mereu conflicte, dar m-am simțit responsabil pentru ei. Ne-au ajutat când erau copiii mici. Mai concret, ce anume aleg eu, ca adult: relația cu soțul/soția/copiii mei, sau relația cu mama și cu tata? Ce pun pe primul plan? Cât de implicat sunt în deciziile pe care le iau ceilalți membri ai familiei? Mă simt responsabil pentru ei? Dacă da, atunci copilul meu adolescent va învăța că de comportamentele lui va depinde și binele celorlalți. Că nu este în puterea lui să-și croiască viața pe care și-o dorește și de care are nevoie. Mai mult, se va simți apăsat de vinovăție când va încerca să aleagă în funcție de el, de dorințele sau nevoile lui.

Pentru a se dezvolta sănătos, adolescenții au nevoie să ne vadă și să ne simtă articulați, conștienți de noi, de valorile și nevoile noastre, asumându-ne propriile emoții și conflicte interioare. Responsabili de noi și de valoarea noastră, de binele și de fericirea noastră. Definiți, bine conturați, fiindu-le stâlpii pe care ei vor putea să se construiască, raportându-se și bazându-se pe noi. Pe puterea noastră. Astfel, le vom putea asigura fundația solidă, stabilă, predictibilă de care au nevoie să să se dezvolte sănătos.

Și numai așa îi putem ajuta să devină ceea ce își doresc și să se tranforme în adulți autonomi, deplini, întregi. Responsabili pentru ei și viața lor. Abonați la dorințele, aspirațiile și nevoile lor. Nu la ale noastre!