De ce cred că avem cu toții nevoie de psihoterapie?
Mi-am propus de mult timp să scriu despre psihoterapie. Și, mai ales despre o altfel de abordare a psihoterapiei, nu doar cea a unui efort personal, ci despre acel demers al transformării unei comunități – școli, companie sau echipă. Sănătatea mentală a fiecăruia dintre noi depinde și de sănătatea mentală a soțului/soției, colegului sau prietenilor. Doar așa efortul personal va conta. Pentru că suntem interconectați, pentru că depindem emoțional unii de ceilalți. Sănătatea mentală, a mea și a ta, depinde de cea a oamenilor alături de care îți petreci timp zi de zi. Chiar dacă ești detașat și deconectat, tot ești influențat poate prin simplul fapt că nimeni nu te provoacă să te deschizi sau, dacă o fac, fugi pentru că este prea greu și dureros.
Cine are nevoie de psihoterapie?
Răspunsul meu este unul simplu – toți avem nevoie. În primul rând, cred că fiecare dintre noi avem nevoie să fim cu grijă pentru sănătatea noastră mentală și emoțională și, în consecință, de a fi conștienți de necesitatea unui proces conștient de evoluție și dezvoltare personală. Fără excepții. Psihoterapia este pentru noi toți pentru că transformarea este pentru toți.
Cred însă că psihoterapia funcționează pentru individ în măsura în care mediul în care trăim devine din ce în ce mai sănătos emoțional. În aproape fiecare proiect în care lucrez sau mai onest spus în toate, fie că este o școală, o echipă sau o companie, ce observ este că oamenii au nevoie, dincolo de prezentări inspiraționale sau de training-uri, de munca lor interioară. Simplu. Nimeni nu poate duce greul în locul nostru. Putem fi ascultați, asta da, este un pas.
Schimbarea nu se întâmplă doar dacă citim, ascultăm TED-uri interesante și motivaționale sau mergem la cursuri care să ne inspire. Din nefericire, pentru mulți lecturile și cursurile le întrețin și amplifică critica, învinovățirea și analiza celuilalt. Adică devin aparent mai conștienți de ce ar trebui să schimbe soțul/soția, colegul, mama, tata și mai puțin noi. Este tot o formă de detașare de propriile trăiri, mecanisme interne, intenții neclare și în consecință, de ne-asumare.
Comunități și familii conștiente și sănătoase
Așa că recomand echipelor, școlilor, companiilor să investească în sănătatea mentală a oamenilor. Fiecare profesor, părinte, psiholog, angajat are nevoie de sprijin și așa, împreună, avem o șansă mult mai mare. Oamenii devin din ce în ce mai izolați, cei care merg la psihoterapie își dau seama că nu mai rezonează cu valorile și convingerile prietenilor lor. Și tot izolarea sau resemnarea pare să fie o soluție. Cum ar fi însă dacă firma unde lucrăm fiecare susține sănătatea noastră mentală, aducem acea sănătate acasă și în cercul nostru de prieteni. Avem nevoie de comunități sănătoase. Și nu cred că acum este un moft, ci o necesitate.
Altfel, efortul personal devine mult mai dificil și adesea nu cu rezultatele dorite. Oricum am încerca diverse căi – ocolite, ușoare, ca să îți fie bine, emoțional și mental – singura cale este un efort individual și un efort al familiei, echipei și comunității în care trăiești. Avem nevoie de familii mai conștiente, de colegi mai conștienți și de instituții și companii cărora le pasă de sănătatea emoțională și mentală a fiecăruia dintre noi. Singuri nu cred că vom reuși, mai ales izolați și în medii și contexte de viață dificile emoțional.
Rușinea și jena de a spune că mergi la terapie
Psihoterapia a devenit din fericire mult mai atractivă acum, însă există în continuare multe convingeri care sabotează procesul fiecăruia de evoluție și transformare personală. Încă sunt persoane care se jenează să spună că merg la terapie, „țin secret” sau nu discută despre psihoterapie cu prietenii. Alții, conștienți de propriile lor descoperiri, de propria lor regăsire și înțelegere vorbesc despre psihoterapie și îi încurajează și pe alții să facă acest pas, să caute sprijin și îndrumare. Încă psihoterapia este asociată cu probleme mentale sau psihice, cu tulburări, cu un eșec personal, cu neputințe, cu slăbiciune, ca o soluție disperată într-un moment de criză personală. Încă, din păcate, mulți evită sau denigrează psihoterapia ori din frica de schimbare, teama de intimitate, neîncrederea în relații, disconfortul de a se dezvălui sau pur și simplu pentru că au avut experiențe nefericite în terapie și și-au pierdut încrederea.
Psihoterapia nu înseamnă 10 ședințe sau 20 sau un an sau doi, înseamnă un proces cu etapele lui de evoluție. Înseamnă un efort personal, înseamnă multe alte resurse cum sunt cărțile bune sau un film, înseamnă toate acele experiențe de care avem nevoie pentru a deveni conștienți de cine suntem, de ce avem nevoie, de ce ne protejăm, care sunt experiențele pe care le evităm și stăm pe loc, într-un loc dureros pentru tine și oamenii de lângă tine. Pentru că depindem unii de ceilalți. Dacă pentru tine este o provocare să oferi feedback negativ sau să pui limite sau te responsabilizezi excesiv, atunci vei încuraja comportamente nesănătoase și soțului sau soției tale, sau colegului tău, care își va menține superficialitatea, amânarea, dorința de rezultate rapide fără efort, evitarea situațiilor inconfortabile. Pentru a vă fi bine tuturor, firesc, cu toții aveți nevoie de schimbări, așa o să va fie mult mai ușor. Descoperirea ta însă este un proces lent și pentru tot restul vieții.
Psihoterapia este pentru cei care o practică
Și când spun toți, aici vorbesc și în numele terapeuților, unde sintagma – fă ce spune preotul, nu ce face el – cu siguranță nu funcționează și mai mult decât atât, când nu ești conștient de propriile neputințe le vei proiecta pe cel din fața ta. Poți să faci mai mult rău decât bine. Pentru că dai și oferi ceea ce ești, nu ceea ce știi. Este o mare diferență.
Psihoterapia este o conversație autentică și adesea inconfortabilă cu tine, o conversație care îți aduce claritate despre cine ești și cum vrei să-ți trăiești prezentul și viitorul. Mai conștient, cu vitalitate și energie. Aș adăuga însă la final un lucru pe care l-am înțeles abia acum despre mine și om. Valoarea omului este determinată de volumul adevărului pe care îl poate tolera. (Nietzsche)
