Bărbatul întreg: Bărbatul și viața lui afectivă
Este bărbatul cu adevărat insensibil și incapabil să iubească femeia așa cum își dorește ea să fie și să se simtă iubită? Sau e programat să funcționeaze pe principiul mai întâi sex – și apoi sentimente?! Ori nu e biologic înzestrat cu suficiente resurse emoționale? Una peste alta, uneori, pare o misiune imposibilă ca amândoi – bărbat și femeie – să fie pe aceeași frecvență emoțională și să se simtă împliniți.
Ce e de făcut? Să se resemneze femeia și să „îi vină mințile la cap”, pentru că nu există bărbat tandru care să nu fie „nebun”, „slab” sau cu „probleme emoționale”? Sigur, și femeia are drumul ei, propria ei călătorie și grijă pentru ea, ca femeie. Dar acum vorbim despre bărbat și afectivitatea lui. Despre relația cu propriile-i emoții, temerea lui față de emoții și vulnerabilitate, dar și, teribila – DA, teribila! – lui frică – DA, frică! – de femeie și emoțiile ei, frică care adesea se transformă în furie și detașare.
Privind din ograda bărbatului, el însuși se simte neînțeles și este deseori nedumerit de comportamentul feminin. Mai mult, percepe și traduce reacțiile emoționale ale femeii ca pe dovada unei sensibilități excesive, sufocante, copleșitoare. Emoțiile puternice ale femeii sunt interpretate drept “nebunii”: “istericale”, muuultă vorbărie fără sens sau, pur și simplu, neputința de autocontrol. În tot cazul, nu ca pe ceva firesc: „femeile sunt ori dependente, ori isterice și nemulțumite, răsfățate – noi bărbații iubim în felul nostru, doar că ele nu înțeleg asta”.
Când un bărbat se simte cu adevărat bărbat?
Dar să revenim: ce așteptări avem noi, femeile, de la bărbați? Să fie tandri, dar și de succes. Sensibili, dar să nu pară slabi și vulnerabili. Curajoși, dar nu agresivi, duri sau autoritari. Devreme acasă, dar să și aducă bani în casă. În contact cu latura sa feminină, dar nu pămpălău, nu femeiușcă. Un soț și un tată dedicat, dar și grijuliu cu nevoie și așteptările femeii – mereu atent la cum se simte ea și la ce-și dorește de la el, profund conectat la nevoile ei emoționale. Un adevărat erou, nu-i așa? Un soi de agent 007 în misiune, dar cald și generos acasă. Sunt oare aceste așteptări realiste?
Apoi să privim cum se percepe bărbatul ca fiind bărbat. Învață el oare – pornind de la vîrste fragede, continuând cu anii formatori și până la maturitate – de acasă, școală sau societate să fie un bărbat în contact cu propriile lui nevoi emoționale, de iubire, acceptare, eșec, vulnerabilitate, prețuire, de afecțiune? Ei bine, nu. Mesajele care îi sunt în mod constant inoculate sunt: “ce ești tu, cârpă?”, „doar ești bărbat, fii puternic, nu ești fetiță!” – adică fără emoție, trăiri, frică, teamă, fără eșec, nevoi, îndoieli. Cu alte cuvinte, trebuie să fie tare, indiferent de circumstanțe, să producă, să rezolve, să țină casa și familia. Să fie bărbat.
Ce i-a lipsit bărbatului în drumul lui către propria lui masculinitate?
Conexiunile cu propriile emoții, nevoi emoționale și, implicit, cea cu femeia, țin de legătura exersată și învățată din relația cu tatăl și mama lui. Oricât de „psihanalitic” ne sună, ăsta e purul adevăr. A avut oare parte de un tată prezent emoțional, afectuos, care să vorbească deschis și liber despre trăirile lui, fără teamă sau frică? Fără să fie copleșit de emoții, fără să fugă de ele, să se refugieze în alcool sau muncă sau, pur și simplu, să le evite complet – să se detașeze? Și asta cu atât mai mult cu cât una dintre fricile majore ale bărbaților este să pară slabi, vulnerabili. Pentru că, regretabil și trist, asta au învățat că înseamnă să fii bărbat: a fi fără frică.
A avea nevoi emoționale, a avea trăiri, însemna – și e încă valabil – să fii slab. Din păcate. Dacă tatăl nu a putut fi prezent emoțional, băiatul și apoi viitorul bărbat a învățat să își mute atenția de la ceea ce simte și să se detașeze: „parcă nu simt nimic” sau „simt doar furie, nu simt când soția mea are o suferință”, „o văd pe soția mea numai când este furioasă, nu o pot vedea când e tristă”. Și, astfel, firesc, femeia se simte profund abandonată: „nu poate fi acolo când eu am nevoie de el, când sufăr, simt că îl înfurie asta și îl enervează” sau „el se simte vinovat, îl văd cum se retrage, și asta mă înfurie pe mine, îmi vine să țip, și atunci el se retrage și mai mult.” Acestea sunt efectele, dar să nu uităm traseul, “foaia de parcurs” care a provocat această serie de consecințe.
Abandonul trăit de bărbat din relația cu tatăl sau mama lui îl face să nu fie în contact cu propriile lui trăiri sau fac ca trăirile femeii să fie o amenințare și un pericol pentru el, de care trebuie să se apere. Ori se detașează, ori devine ironic sau critic și respinge sau evită orice.
Iar scenariul poate fi și mai dur: dacă a avut parte de un tată abuziv, critic, care l-a respins, atunci teama de eșec este teribil de dureroasă și foarte prezentă. Consecințele sunt deopotrivă triste și îngrijorătoare, pentru că, invariabil, se va instala sentimentul că indiferent ce face el, partenera va fi nemulțumită. Că nu o poate face fericită, că este cumva „defect” și nedemn de iubire. Și cum nevoia de a fi bărbat este imensă, o va respinge, va deveni atent la „defectele” și greșelile partenerei, taxând-o, „corectând-o”, „reparând-o” sau controlând-o cu orice ocazie. Pe de altă parte, se va simți rănit din orice pentru că tot ce va spune ea despre el sau valoare lui vor fi categorisite și luate ca afronturi personale.
Va căuta validări permanente, se va simți atacat, „pus la zid”, „tras la răspundere” certat, criticat, și îi va fi greu sau chiar imposibil de a primi feedback negativ. Sentimentul că „nu e suficient de bun” se va reactiva cu mare ușurință: Avem pace și eu sunt fericită când totul e bine între noi; cum am nemulțumiri, cum „avem probleme”, și el se simte vinovat și furios, simt cum se îndepărtează, mă evită, nu mai e acolo. Parcă vrea să fugă de mine. Dar nu pot vorbi cu el despre asta pentru că sfârșim prin a ne reproșa mult prea mult.
Când relația cu tatăl este una distantă emoțional, și relația cu mama e mult prea apropiată – fără a-i da spațiu să crească și să se dezvolte – atunci bărbatul resimte o rană și mai adâncă. Cea a abandonului.
La fel se întâmplă când nevoia de afecțiune a mamei a fost ignorată de bărbat, iar băiatul a fost, inconștient, nevoit să umple golul emoțional. Și de aici provine ambivalența și sentimentul de sufocare: am nevoie de tine, dar mă sufoci cu nevoile tale și mă înfurie disconfortul tău. Cu imposibilitatea de a-i alina disconfortul partenerei, pentru că se reactivează trăirile lui în relația cu mama. Și, în consecință, bărbatul crescut în acestă matrice, își va îndrepta atenția și își va alege drept partenere, femei neautonome sau indisponibile emoțional, însăși cele care îi vor menține teama de abandon și suferință.
A înțelege rănile trecutului este primul pas către vindecarea lor
De obicei, rănile trecutului sunt prezente, și produc efecte devastatoare atît pentru bărbat, cît și pentru relația de cuplu. Primul pas ar fi acceptarea și asumarea balastului din trecut, a “învățăturilor” despre bărbăție atît din partea lui, cît – foarte important – și a femeii de lîngă el. Și apoi, al prețuirii și respectului pentru o masculinitate care să integreze înțelept – și cît se poate de bărbătește – latura emoțională, afectivul, trăirea, emoția.
