Bărbatul întreg: de ce psihoterapia este un tabu pentru bărbați ?

E bine să știi din start: acest articol a fost proiectat și scris de un bărbat. Mai precis, un bărbat care până la vârsta de 26 de ani depusese deja un efort considerabil pentru a avea cel mai înalt nivel de pregătire academică, propria lui casă, propria afacere, suficienți bani în bancă pentru a întreține o familie și destulă recunoaștere socială pentru a nu aluneca pe versantul depresiei. De ce ar apăsa cineva pedala de accelerație în dorința de a atinge acești indicatori cvasi-obiectivi ai succesului? Cel mai probabil deoarece suntem înconjurați pretutindeni de modele nerealiste de performanță în care noțiunea de „bărbat adevărat” conține în perimetrul său semantic orice mai puțin ideea de „acceptare”, „deschidere”, „vulnerabilitate”, „durere” sau „eșec”. Cu alte cuvinte, suntem de mici învățați că dacă afișam și cel mai mic semn de slăbiciune sau deznădejde, cromozomul Y se va evapora subit. Într-un final am realizat că obiectivele pe care mi le setasem anterior nici măcar nu erau ale mele. De fapt, nici valorile nu erau. Tot atunci am înțeles și rolul important pe care psihoterapia și consilierea îl poate juca în societatea modernă.

Din ce în ce mai puțini…

Mediul artificial în care trăim astăzi se schimbă cu o viteză uluitoare. Fie că încercăm să explicăm persistența tulburărilor afective din prisma teoriei evoluționiste sau din cea a intensificării competiției interumane, un lucru e cert: prevalența anxietății și a depresiei este în continuă creștere. Tehnologia ne-a permis, într-adevăr, să colonizăm în mai puțin de 50.000 de ani ecosisteme pentru care nu avem aproape nicio adaptare biologică – în afară, desigur, de intensitatea pasiunii creatoare și ascuțimea intelectului. Craniile noastre moderne, însă, găzduiesc o minte din savana africană; o minte la fel de vulnerabilă la adulter, înșelătorie, boală și pierderea statutului social ca cea a strămoșilor noștri din Epoca de Piatră.

Oamenii totuși sunt ființe ingenioase. Având cultura la dispoziție, rareori așteptăm forța distructivă a selecției naturale să sculpteze în populații și să ne adapteze la mediu. De aceea am inventat psihoterapia, invitând pe canapea ideile disfuncționale să moară în locul nostru.

În prezent, din nefericire, la aproape 123 de ani de la momentul la care Freud și Breuer au introdus „cura psihanalitică” ca alternativă la tratamentul medicamentos, stigma asociată tulburărilor mintale persistă în continuare chiar și în rândul persoanelor educate. „A avea o tulburare mintală înseamnă a fi slab, iar a fi slab înseamnă să ne arătăm vulnerabili în fața celorlalți”. Astfel de gânduri răsună, cel mai probabil, în mintea multor persoane care ar putea beneficia considerabil de pe urma unor ședințe de terapie dar decid în ultimul moment că riscul de a se percepe ca niște „bolnavi” este mult prea mare. Departe de a generaliza, bărbații sunt principalele victime ale acestei percepții distorsionate, iar tendința în cauză se traduce adesea printr-o disparitate de gen pronunțată atunci când vine vorba de cine beneficiază de serviciile specializate de sănătate mintală.

De ce se tem bărbații de terapie?

„Intuițiile fără concepte sunt oarbe” spunea Immanuel Kant în Critica Rațiunii Pure. Același lucru este valabil, desigur, și atunci când intuițiile noastre de suprafață nu sunt susținute de date empirice concludente.  Din fericire, deși trăim într-o perioadă în care 75% din psihologi sunt de gen feminin, întrebările relevante despre bărbați au fost deja puse și adresate corespunzător. Fără a avea aici pretenția unui expuneri complete a situației discutate, știm că:

1. Bărbații preferă servicii complet transparente, focalizate pe obiective precise și acțiuni, având o structură clară și concisă. Întrucât avem tendința de a menține o distanță emoțională pronunțată în cadrul ședințelor de terapie, aceste preferințe explică și de ce focalizarea pe ascultare și înțelegere nu funcționează la fel de bine în cazul nostru.
2. Bărbații vor să simtă că au control asupra problemelor lor indiferent de severitatea simptomele pe care le acuză. Din experiența mea clinică, satisfacerea acestei nevoi este indispensabilă progresului terapeutic. FIT (Feedback Informed Treatment) reprezintă poate una dintre cele mai eficiente paradigme în acest sens. Atâta timp cât clientul își poate exprima direct nemulțumirile legate de relația terapeutică, subiectele discutate și metodele implementată în cadrul fiecărei ședințe, sentimentul de putere și control rămâne intact.
3. Bărbații preferă date și numere pentru a-și monitoriza progresul. Poate că această preferință este adânc înrădăcinată în istoria evolutivă a speciei. Poate că ea este modelată și intensificată de socializarea diferențiată de care avem parte în decursul dezvoltării noastre. Indiferent de motiv, bărbații iubesc numerele și graficele și – pe cale de consecință – serviciile bazate pe dovezi.
4. Bărbații se tem de pierderea masculinității și imaginea de slăbiciune. La nivel intuitiv ne este la îndemână să spunem că ideologia, modelele culturale promovate în media și conflictul de rol reprezintă rădăcina tuturor problemelor. Cercetările empirice, pe de altă parte, sugerează că atitudinea de auto-stigmatizare mediază relația dintre aceste variabile și decizia de a cere ajutorul. În complet acord cu experiența din cabinet, aproape 80% din clienții bărbați care au apelat la servicii de consiliere și terapie până în prezent aveau fie o prietenă sau soție absolventă de psihologie în anturaj, fie cunoșteau o persoană de același sex care beneficiase considerabil de pe urma unor astfel de servicii. Auto-stigmatizarea este o barieră perfidă. Vinovăția apropie în timp ce rușinea ne depărtează. Atunci când suntem rușinați de propria persoană, însă, ne depărtăm și de trăirile noastre cele mai intime și de autenticitatea unei vieți în care fericirea și tristețea sunt adesea amestecate în mod egal.

Lupta cu stigmatizarea persoanelor cu tulburări psihice, bineînțeles, este una de lungă durată. Ca bărbați, suntem învățați de mici să ne ascundem emoțiile și trăirile interioare pentru că „nu suntem cârpe” și „nicio femeie nu s-ar lega de noi” dacă ne-am pune toate stările afective pe masă. Dar oare este așa? În drumul vieții putem alege între autenticitatea experiențelor avute și calea de scurtătură, viz. o „victorie à la Pirus” călăuzită de nevoia de a aproxima mereu modele nerealiste ale comportamentului masculin. E bine să ne reamintim, cred eu, că și cel mai lung drum începe doar cu un singur pas.

Bibliografie selectivă

Bandelow, B., & Michaelis, S. (2015). Epidemiology of anxiety disorders in the 21st century. Dialogues in Clinical Neuroscience, 17(3): 327-335.

Ben-Porath, D. (2002). Stigmatization of Individuals Who Receive Psychotherapy: An Interaction Between Help-seeking Behavior and the Presence of Depression. Journal of Social and Clinical Psychology, 21(4): 400-413.

Corrigan, P.W. (2004). Familiarity with mental illness and social distance from people with schizophrenia and major depression. Schizophrenia Research, 69, 175-182.

Corrigan, P. W. (1994). How stigma interferes with mental health care. American Psychologist, 59, 614-625.

Corrigan, P. W., & Penn, D. L. (1999). Lessons from social psychology on discrediting psychiatric stigma. American Psychologist, 54, 765-776.

Hackler, A. H., Vogel, D. L., & Wade, N. G. (2010). Attitudes towards seeking professional help for an eating disorder: The role of stigma and anticipated outcomes. Journal of Counselling & Development, 88, 424-431.

Levant, R. F., Stefanov, D. G., Ranking, T. J., Halter, M. J., Mellinger, J., Williams, C. M. (2013). Moderated Path Analysis of the Relationships Between Masculinity and Men’s Attitudes Toward Seeking Psychological Help. Journal of Counseling Psychology, 60(3):392-406.

Mackenzie, C. S., Reynolds, K., Cairney, J., Streiner, D. L., Sareen, J. (2002). Disorder-specific mental health service use for mood and anxiety disorders: association with age, sex, and psychiatric comorbidity. Depression and Anxiety, 29(3): 234-242.

Ogrodniczuk, J. S., Piper, W. E., Joyce, A. S., McCallum, M. (2001). Effect of patient gender of outcome in two forms of short-term individual psychotherapy. Journal of Psychotherapy Practice and Research, 10(2): 69-78.

O’Neil, J. M. (2008). Summarizing 25 Years of Research on Men’s Gender Role Conflict Using the Gender Role Conflict Scale. New Research Paradigms and Clinical Implications. The Counseling Psychologist, 36(3):358-445.

Pederson, E. L., & Vogel, D. L. (2007). Men’s gender role conflict and their willingness to seek counseling: A mediation model. Journal of Counseling Psychology, 54, 373-384.

Pescosolido, B. (2013). The Public Stigma of Mental Ilness: What Do We Think; What Do We Know; What Can We Prove? Journal of Health and Social Behavior, 54(1): 1-21.

Seidler, Z. E., Rice, S. M., Oliffe, J. L., Fogarty, A. S., Dhillon, H. M. (2017). Men In and Out of Treatment for Depression: Strategies for Improved Engagement. Australian Psychologist. Published online: https://doi.org/10.1111/ap.12331.

Vogel, D. L., & Wade, N. G. (2009). Stigma and help-seeking. The Psychologist, 22, 20-23.

Weinberger, A. H., Gbedemah, M., Martinez, A. M., Nash, D., Galea, S., Goodwin, R. D. (2018). Trends in depression prevalence in the USA from 2005 to 2015: widening disparities in vulnerable groups. Psychological Medicine, 48(8):1308-1315.