Bărbatul întreg: De la mașini, politică sau vreme, la discuții despre emoții cu tatăl…

Recunosc că scrierea acestui articol despre relația cu tatăl mi-a trezit serioase stări de neliniște. Nenumărate întrebări. Cine sunt eu ca bărbat? Cine e el ca bărbat? Cum a influențat această relație interacțiunea cu ceilalți bărbați? Dar cu femeile? Cum mi-a influențat deciziile de viață? Cum m-am privit pe mine însumi?

Observ că pentru mulți bărbați este greu a vorbi despre relația cu tatăl. Cum ne explicăm asta? Când e prea multă durere evităm. Poate e prea inconfortabil și atunci ne spunem povești care să ne justifice fuga. Uneori, mulți bărbați nu știu cum să procedeze.  Dar oare cum să ajungem la starea de bine pe care o dorim, fără a înțelege experiențele trecute și legătura emoțională cu tatăl? Fără a accepta că un trecut nerezolvat va deveni un prezent care ne va afecta foarte mult? Calitatea relației cu tatăl este extrem de importantă. Totuși, de ce unora dintre noi ne este dificil să ne apropiem de el? Cred că nu are sens, că nu o să mă înțeleagă. Va fi la fel de critic, o să i se pară ciudat. Sau aleg să privesc cu resemnare și să îmi spun că așa e el. Sau sunt lucruri care nu îmi plac la tatăl meu. E prea rece, mă critică, se impune, nu îmi acceptă imperfecțiunile. Nu cred că ne-am putea înțelege.

Într-o lume în care avem atât de multe modalități de comunicare și interacțiune unii cu ceilalți, de unde teama de vulnerabilitate a bărbatului? Trăim în grupuri sociale. Ceea ce înseamnă că într-o oarecare măsură depindem de ceea ce cred ceilalți despre noi. Iar asta înseamnă că atunci când avem un comportament sau altul, ne ghidăm după reacțiile sau posibilele reacții ale celor din jur. Cultura a impus bărbaților comportamente cât mai lipsite de exprimare a emoțiilor, promovând bărbatul rece, distant, indiferent, dur, ferm, precis. Bărbatul emoțional, afectuos și sensibil era și este adesea perceput slab. Unele femei îl respingeau și „îl făceau preș”. Societatea îl respingea și îl batjocorea. Caracteristicile „masculine” erau considerate absolut necesare într-o lume condusă până nu demult aproape exclusiv de către bărbați. Dar oare ce se întâmplă atunci când rolul de tată necesită alte elemente, dar este confundat cu cel de „bărbat în societate”? Ce se întâmplă cu copilul vulnerabil ale cărui nevoi de baza nu îi sunt satisfăcute? Atunci când conexiunea e ruptă, blocată sau nu există, tatăl este incapabil în a-și transmite într-un mod sănătos înțelepciunea și trăsăturile. Fiul va trebui să înveți din alte zone. În vreme ce până acum câțiva ani a fi bărbat se învăța de la prieteni și colegi, în zilele noastre a fi bărbat se învață online. Într-un mediu de multe ori toxic și derutant. Apar emoțiile puternice precum furia, copilul are probleme în a relaționa cu ceilalți, se simte un inadaptat și începe să creadă că el este problema. Și de aici un șir întreg de posibile probleme. Caută acceptare într-o lume care nu acceptă.

Așadar cum face față un bărbat, lipsit de ghidajul și protecția tatălui?

Afișează o atitudine de superioritate, cu drepturi speciale, respinge, se închide în el. În spatele atitudinii de fapt se ascunde nesiguranță sub forma unui cocktail de frică, sentimente de vinovăție, inferioritate, rușine, valori improprii.

Ar fi nedrept din partea mea să spun că am avut o copilărie foarte nefericită. Sunt nenumărate experiențe care îngreunează sever dezvoltarea. În cazul meu, tatăl a fost prezent, dar în mare parte rece, distant și uneori impunător.  Discuțiile erau inconfortabile, conflictele se manifestau de cele mai multe ori în mintea mea, iar asta m-a făcut să acumulez furie și nesiguranță, care ulterior s-au materializat în atitudini nepotrivite față de ceilalți, insatisfacție față de propria persoană, încredere de sine asemenea unui pahar gol, totul împachetat într-o imagine inabordabilă.

Cu scopul de a sparge zidul, am început să vorbesc altfel cu tatăl meu. Să nu credeți că este un proces ușor. Imaginați-vă doi bărbați care trec de la a discuta despre vreme, carieră, politică, economie, mașini, la a vorbi despre relația noastră, nemulțumiri, fericire. Da, discuțiile unui bărbat cu tatăl pot fi extrem de inconfortabile și dureroase, cuvinte grele, și e dificil de tolerat reacțiile. În schimb rezultatul poate fi impresionant. Discuții calme, interes pentru nevoile celuilalt, o stare mentală mult mai relaxată. Mă simt mai bine, pot vorbi deschis. Realizez că și tatăl a avut un trecut dificil. Și lui i-au fost respinse nevoile. Iar asta mă întristează, dar îmi dă un sentiment de apartenență, de acceptare. Un spațiu în care pot construi.

Apropo, dacă tot am văzut de nenumărate ori TED Talk-ul psihiatrului Robert Waldinger despre ce face viața să fie bună, confirm că relațiile de calitate ne fac mai fericiți. Ne cresc calitatea vieții, ne îmbunătățesc percepțiile și ne scapă de izolarea mentală, care pe termen lung devine dăunătoare și ne predispune la diverse probleme psihologice. Totuși, cicatricile emoționale se vindecă în timp. Relațiile de calitate necesită efort, autenticitate și deschidere. Dar oare nu merită?

Ca adulți avem dreptul de a decide. Asta implică o responsabilizare față de relațiile din viață noastră. Inclusiv față de tată. Nu mă aștept ca el să facă schimbările. Exploatez eu relația. Comunic sincer și clar. Ascult cu interes. Inițiez apropierea. Îi înțeleg motivele și îi accept trecutul nerezolvat. Privesc dincolo de respingere, critică, rușine, vinovăție. Tu ca bărbat ești responsabil să îl cunoști dincolo de judecată.  Pentru că înțelegerea și acceptarea tatălui cu marile lui greutăți va însemna și o acceptare a ta.