Carte bună: 3096 de zile
Cartea bună de azi este 3096 de zile, de Natascha Kampusch, de la editura Humanitas.
În Viena anului 1998, o fetiță de 10 ani a fost luată captivă. După câteva cercetări, poliția încetează căutarea ei, iar în 2006, după 8 ani jumătate trăiți în captivitate cu cel care a răpit-o, Natascha Kampusch reușește să se elibereze.
Autoarea ne povestește cu sinceritate, claritate, și curaj viața ei, de la copilăria dificilă, la experiența sfâșietoare de a fi prizonieră, până la eliberarea și integrarea ei în societate. Cei opt și jumătate de captivitate au fost o experiență teribilă, plină de abuz fizic, psihologic, foamete și muncă istovitoare.
Primul lucru care m-a mișcat și care cred că stă în centrul salvării ei, este că dincolo de toată neputința și disperarea situației (ceea ce a dus și la tentative de suicid), Natasha și-a dat seama că dorința ei de a trăi e mai mare decât orice. Aceasta descoperire i-a redat o forță lăuntrică imensă, concentrată în a-și recupera mici puteri prin orice modalitate: de la ritualuri pentru a dobândi sentimentul normalității (curățenie, gătit, ceas deșteptător pentru percepția timpului și orientarea în propriul corp și spațiul închis), la a cere instrumente pentru a continua să învețe, cărți care care au ajutat-o să nu se piardă complet, până la desene pe pereți, pictat, confecționat, croșetat care o aducea într-o stare meditativă, și a reuși să domine puțin spațiul. Se agăța de orice gest uman, din nevoia de a vedea binele în ceea ce era un univers crud, de a controla ce poate, și a continua să… iubească viața.
Legat de relația cu rapitorul (singura persoană cu care a avut contact) și abuzurile la care o supunea, autoarea spune că singura ei soluție a fost să încerce să îl ierte de fiecare dată. Iertarea a ajutat-o să treacă peste ce trăiește, să continue să aibe încredere în viață și să creasca. Altfel ar fi ”murit de ură, furie, sau autodistrugere din pricina umilințelor zilnice. Iertarea a începărtat faptele lui de mine însămi.”
Micile victorii, de a refuza să îl numească stăpâne, de a îngenunchia, de a se lăsa umilită, de a face apel la conștiința lui, de a nu-i arăta recunoștiința pe care o cerea, de a-i spunea calm că a mers prea departe și nu are niciun drept să o trateze așa, deși o costau mult, i-au permis să-și păstreze un ultim spațiu de putere, să continue să pună preț pe ea însăși într-o situație de maximă opresiune. Gândindu-se că făptașul nu era fundamental rău, ci că devenise așa de-a lungul vieții, și privindu-l ca pe un om cu părți întunecate și luminoase, a putut ea însăși să rămână om.
Natascha își exprimă cu luciditate perspectiva legat de felul în care societatea primește complexitatea și nuanțele poveștii. Că deși vindecarea personală și socială poate avea loc doar prin înțelegere, victimele sunt de multe ori catalogate sub ”sindromul Stockholm”, presa îmbracă povestea în senzațional, iar politicul preferă perspectiva infractorului – bestie sângeroasă, victima – miel lipsit de apărare, pentru a nu-și asuma responsabilitatea pentru formele zilnice de captivitate și abuz domestic sau instituțional.
Pe lângă cele de mai sus, povestea m-a făcut să mă gândesc la celălalte forme de captivitate, libertate, putere, care exista pe întreg spectrul relațiilor noastre. M-am gândit la propriile experiențe, la traumele din jurul nostru și reziliență, și la exercițiul scrisului, ca mod de a ne înțelege și ne conține viețile.
