Carte bună: Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată

Cartea ”Între două lumi” scrisă de Suleika Jalouad este surprinzătoare. Pentru că deși coperta interioară te anunță că vei citi memoriile autoarei din timpul celor 4 ani ”suspendați” pentru tratamentul leucemie mieloidă acută, totuși descoperi o poveste de dragoste. A ei, începută la vârsta de 22 de ani, alături de Will, persoana pe care deși a cunoscut-o cu foarte puțin timp înaintea declanșării problemelor de sănătate, i-a rămas alături în cele mai grele momente. O poveste de iubire despre care aflăm că, la fel ca în oricare alta, depinde de prezența ambilor parteneri. Sau cum spune în pactul pe care l-a făcut cu ea însăși în deșert, o relație de cuplu are nevoie ca partenerii să fie suficient de lucizi ca să observe când apare dragostea și suficient de curajoși ca s-o urmeze fără să știe unde îi va duce.

Lectura este extraordinară; fluidă, înspăimântătoare, duioasă, plină de speranță. Am citit-o cu respirația tăiată și lacrimi în ochi, cu pauze, ca să-mi alin tristețea cu recunoștință. Și probabil pentru a-și proteja cititorii, pe cei din lumea celor fără diagnostic, Suleika vorbește despre experiența ei cu grijă. Cei care cunosc, direct sau indirect ce înseamnă o viață contaminată de cancer, știu că lectura cărții este mai blândă decât realitatea.

Poate cel mai puternic mesaj al cărții descrie perspectivele pe care le aduce confruntarea cu moartea și (re)găsirea sensului vieții. Confruntarea cu un diagnostic al cărui prognostic de supraviețuire la 5 ani este de 26% face ca teama de moarte să domine viața. Cum spune Suleika, ”confruntarea cu moartea simplifică viața”. În lumea celor sănătoși, teama de moarte te face să fugi de viață; te poate duce înspre o viață amorțită de evitare, și apoi de resemnare în fața unei vieți golite de semnificație. Însă atunci când privești moartea în față, se deschid alte perspective; opțiunile sunt altele. Resemnarea nu este una dintre ele. În momentele în care viața este amenințată cu brutalitate, suntem precablați să supraviețuim; e alegerea care nu ne aparține. Sensul și scopul vieții este însă ceea ce construim când instinctul de supraviețuire nu mai domină alegerile și viața își reia cursul firesc. Este dat de ceea ce alegem cu intenție. 

Cu alte cuvinte, este o lectură potrivită pentru cei care sunt în contact cu propria teamă de moarte sau de o viață lipsită de sens. Este o poveste despre resemnificarea pierderii și un exemplu de reziliență în cel mai profund sens, scrisă cu multă luciditate, umanitate și prezență. Ce faci cu viața ta după ce a răvășit-o ani consecutivi de tratamente, pierderea și regăsirea speranței, a  prietenilor apropiați, a propriei puteri asupra corpului tău? Cum te adaptezi unui curs firesc, care nu mai este nici cel dat de procedurile medicale, dar nu mai poate fi nici cel dinaintea bolii? Pentru că ”recuperarea nu înseamnă sub nici o formă salvarea trecutului”, ci resemnificarea lui. Ca să-i găsești rostul moștenirilor trecutului, mai întâi ”trebuie să înveți să trăiești printre dărâmături”. Și atunci când ”frica […] este treptat înlocuită de o dorință de libertate”, viitorul are altă claritate.

Link TedEx: What almost dying thought me about living: