Mind Education

Carte bună: Mama, sunt tachinat!

Mama, sunt tachinat! Cum să-ți ajuți copilul să facă față problemelor vieții sociale. este cartea bună pe care v-o recomand astăzi. Am ales cartea cunoscând deja doi dintre autorii ei – Michael Thompson și Lawrence J. Cohen, doi renumiți psihologi și autori de cărți de parenting, cum sunt Crescându-l pe Cain, Educație fără constrângeri (Michael Thompson) sau Rețete de jocuri. De ce și cum să te joci cu copilul tău., Rețete împotriva îngrijorării, Arta hârjonelii (Lawrence J. Cohen), dar și Prieteni buni, dușmani aprigi (aducând laolaltă cei 3 autori ai cărții de astăzi – cei doi mai sus menționați și Catherine O`Neill Grace).

Am început să o citesc pentru a înțelege mai bine dinamica unei clase pregătitoare la început de an școlar. Dificultățile copiilor de a relaționa, tatonările lor în formarea prieteniilor, „răutățile” pe care și le spun fete de 6 ani și cum aș putea-o pregăti mai bine pe fiica mea pentru a putea face față acestor respingeri, fie că-i sunt adresate direct sau este doar martoră la acestea, dar nici să nu respingă ea la rândul ei.

Cartea oferă idei pentru părinții copiilor de toate vârstele – de la copiii de grădiniță la proaspeții studenți, pentru că, nu-i așa, indiferent de vârsta lor, părinții rămân totuși preocupați de viața socială a copiilor lor, de cum prietenii i-ar putea influența în rău sau bine, despre cum copiii lor ar putea fi marginalizați pe varii motive (fie că nu sunt de gașcă, învață prea bine și sunt tocilari, fie că nu arată într-un anumit fel sau sunt prea populari).

Cartea este construită pe întrebări ale unor părinți, profesori sau educatori și răspunsurile specialiștilor și având ca temă viața socială a copiilor care, să nu ne lăsăm păcăliți, este uneori mai complicată decât cea a adulților.

Abordând teme precum prietenia, hărțuirea, bullying-ul, excluderea și marginalizarea, autorii ne ajută să putem lua deciziile potrivite atunci când impulsul nostru ar fi de a ne implica în relațiile copiilor noștri, dar nu ar trebui să o facem, respectiv să recunoaștem semnele bullying-ului și să intervenim. Ce este suferința socială normală și ce e de făcut atunci când viața socială este înspăimântătoare și copiii devin vulnerabili. De asemenea, autorii arată modul în care temperamentul, etapa de dezvoltare și experiența, respectiv atașamentul au rol în dezvoltarea sau inhibarea relațiilor sociale, lucruri pe care de cele mai multe ori noi părinții le pierdem din vedere și sărim să căutăm imediat vinovatul.

Am rămas totuși cu ideea că nu părinții sunt responsabili de viața socială a copilului, fie el la grădiniță sau ajuns deja în perioada studenției, dar că rolul nostru este de a rămâne o bază constantă și de încredere pentru el. De a transmite încredere, inclusiv încrederea în copilul nostru că poate să găsească propriile soluții la respingere și că nu e nevoie să sărim în ajutor imediat, de fiecare dată. Că suferința există, e reală și că nu poți ca părinte să-ți protejezi copilul permanent, dar că e posibil ca suferința resimțită de tine ca adult să nu aibă aceeași intensitate sau aceeași conotație pentru copilul tău. Ba mai mult, suferința „normală” îl ajută pe copil să-și dezvolte o anumită reziliență, să învețe diferite stiluri de socializare, că dacă te aștepți la trădări sau respingere, de obicei cu asta te vei alege și, în final, că nu e nimic rău în a nu fi prieten cu toată lumea. Că prietenia este un act de echilibru, implică o readaptare între autonomie și relaționare și, desigur, că împrietenirea necesită practică.

Personal, cartea (și mă refer aici la prima parte a ei) m-a ajutat să-mi dau seama că e nevoie să-i mai dau spațiu copilului să găsească propriile lui soluții pentru respingerea suferită (ceea ce a și făcut), dar să fiu prezentă și atentă ori de câte ori copilul revine pentru alinare. Să am disponibilitatea să ascult fără să mă tulbur într-atât încât să-i transmit copilului că astfel de vești mă preocupă și că nu pot face față respingerii. Pentru că, în timp, el învață să fie vigilent la reacțiile mele și nu-mi va mai povesti despre viața lui socială ca să nu mă supere. Mi-a rămas în minte ideea asta cum că atunci când propriul copil este atacat, noi părinții redescoperim răul uman și ne întrebăm de ce sunt copiii așa de răi. Ironic, nu-i așa, când de altfel în lume adulții fac atâtea lucruri rele pe seama și în detrimentul altor semeni (inclusiv al copiilor).