Carte bună: Secolul singurătății

În anii dinaintea pandemiei actuale, 2/3 din cei care locuiesc în țări democratice aveau sentimentul că guvernul nu ia decizii în interesul cetățenilor. Similar, la nivel global, 85% dintre angajați simt că nu au nici o legătură cu organizația pentru care lucrează și cu ceea ce fac în spațiul profesional. Nici copiii și nici adolescenții nu sunt protejați, aproape jumătate dintre cei cu vârsta între 10 și 15 ani recunosc că se simt singuri. Persoanele cu vârsta peste 65 de ani sunt cele mai expuse izolării sociale. În Japonia singurătatea este atât de copleșitoare pentru aceste persoane încât au ajuns să comită de 4 ori mai multe infracțiuni care se soldează cu închisoarea decât în ultimii 20 de ani. Și surprinzător, explicația este nevoia de a fi printre oameni, cu orice scop. Mulți dintre aceștia consideră că a sta la închisoare (pentru infracțiuni minore, ca de exemplu furt) este o modalitate de a fi parte dintr-o comunitate pe care nu o au acasă.
Singurătatea colectivă, cum o numește autoarea este mai mult decât sentimentul că lipsește iubirea și apropierea de ceilalți, ci este mai degrabă sentimentul că suntem rupți de noi înșine și de ce este mai valoros pentru noi; că suntem deconectați, invizibili și resemnați în fața acestui gol emoțional.
Surprinzătoare mi s-a părut perspectiva autoarei de a considera singurătatea un răspuns al neîncrederii în ceilalți, în angajator, în politicieni și deciziile politice. Această lipsă de încredere ne face să fim mai puțin dispuși să investim în comunități și în relațiile cu ceilalți, ceea ce duce înspre izolare; iar izolarea la rândul ei, va alimenta convingerea (și va anticipa, în relațiile cu ceilalți) că nu suntem auziți, văzuți, tratați cu corectitudine și bunăvoință.
”Secolul singurătății” este o carte extraordinară prin prisma perspectivelor diverse pe care le aduce, a documentării impresionante din domenii complementare, a evoluției pe care o anticipează și mai ales a soluțiilor pe care le propune.
Este prima lectură despre singurătate care schimbă perspectiva dintr-una personală într-una multi-nivelară. Până acum singurătatea era descrisă în special în relație cu calitatea vieții, a sănătății fizice și emoționale, însă Noreena Hertz o descrie ca o consecință a transformărilor sociale, politice și economice din acest secol. Singurătatea nu este doar o experiență personală, ci este o epidemie care se infiltrează atât de profund încât soluțiile individuale devin insuficiente. Soluțiile care se adresează exclusiv experienței personale, cum ar fi de exemplu tratarea dependenței de tehnologie, recunoscută ca una dintre principalele surse ale singurătății, ignoră impactul implicațiilor economice. În contextul în care companiile din domeniul aplicațiilor și rețelelor sociale investesc tocmai în a crește dependența utilizatorilor, efortul personal de a trata dependența are, metaforic spus, același efect pe care l-ar avea dorința unei persoane de a opri un cutremur. Pentru a avea impact pe termen lung, e nevoie de soluții sistemice, la nivel economic, politic și social.
Deși am citit cartea în zile de vacanță, am simțit deseori senzația de fiori reci pe care ți-o dă confruntarea cu realitatea singurătății; m-am surprins deseori că mă uitam în jur cu bucurie și liniștea dată de faptul că eram într-o mulțime de oameni. Cu toate acestea, lectura nu este doar un duș rece, ci aduce speranță și anticipează soluții. Unele sunt aparent simple, însă probabil nefamiliare. În ciuda faptului că dependența de tehnologie crește singurătatea, inteligența emoțională artificială este una dintre aceste soluții anticipate, deja integrate în viața cotidiană din Japonia, țara cea mai îmbătrânită din lume. Alte soluții aparent simple prin firescul lor, dar deseori nefamiliare pentru că nu mai sunt atât de prezente sunt grija față de relațiile cu ceilalți, investiția în sănătatea emoțională, integrarea și incluziunea în comunitățile din care facem parte, atenția și bunătatea față de celălalt. Sau în pași mici dar cu impact semnificativ în timp, să zâmbim celorlalți, să ne permitem să facem gesturi spontane de bunătate, să încetinim puțin ritmul ca să stăm de vorbă cu vecinul sau cu colegul nou, să-l luăm în brațe pe prietenul care pare trist. Și să-i sprijinim și pe copii să facă la fel.