Ce este iubirea?
Iubirea este un concept utilizat în legătură cu aproape orice: iubirea de sine, iubirea față de partener, iubirea față de copil, iubirea față de țară, iubirea față de natură, iubirea față de aproape, iubirea față de dușmani, iubirea față de animale etc. Dar, deși utilizăm același cuvânt, diferențele sunt mai mult decât evidente, de exemplu între iubirea față de aproape și iubirea față de propriul copil. Aici, diferența este dată, pe de o parte, de intensitatea cu care este resimțită emoția și, pe de altă parte, de comportamentele externe prin care se manifestă. De asemenea, când apar dificutăți în cadrul relațiilor de cuplu sau între părinți și copii, percepția noastră este următoarea: Nu mă mai iubește la fel de mult ca înainte. Nu mă mai ascultă. Nu mai petrece timp cu mine. Aproape de fiecare dată când vorbim despre iubire îi atașăm câteva atribute cuantificabile, dar nu reușim să ajungem la ființa ei, nu reușim să trecem dincolo de stereotipurile sociale și de tiparele pe care le-am moștenit în sânul familiilor noastre.
De-a lungul timpului iubirea, în esența ei, a fost un subiect ”apetisant” pentru mulți gânditori ai omenirii, începând cu Platon și terminând cu cele mai noi teorii din sociologie și psihologie. Însă o abordare cuprinzătoare o putem găsi la Stephen Levine, care, în cadrul publicației Journal of Sex & Marital Therapy, nr. 31, 2005, se întreabă: Deci, până la urmă, ce este iubirea?
Iubirea este un sentiment complex
Iubirea este ca un tort, cu mai multe straturi de stări emoționale și stiluri de relaționare. Blatul este format din plăcere și interes, ca-n ”iubesc această carte” – în acest context, iubirea implică un nivel crescut al plăcerii de a citi cartea respectivă, dar și un nivel crescut al interesului manifestat față de ea. Glazura, care oferă nuanțele de gust, este dată de stilul de relaționare dobândit de fiecare dintre noi în cadrul relației de atașament timpuriu. Cu alte cuvinte, imboldul de a intra într-o relație de iubire este dat de plăcere și interes, iar modul în care facem asta este dat de stilul de relaționare după care funcționăm.
De asemenea, majoritatea evenimentelor care au legătură cu iubirea reușesc să ne provoace mai multe emoții deodată: de exemplu, atunci când mărturisim cuiva pentru prima dată că îl iubim este imposibil să nu resimțim și puțină anxietate, deoarece nu știm dacă ni se va răspunde conform așteptărilor.
În concluzie, presupunerea că iubirea implică o singură emoție ”pozitivă” și că are de-a face doar cu prezentul experimentat de noi este o simplificare periculoasă deoarece ne creează un set de așteptări nerealiste, cum ar fi: ”dacă ar fi iubire între noi ar trebui să fim fericiți tot timpul”.
Iubirea este un angajament
În general, ne așteptăm că iubirea să presupună respect reciproc, fidelitate sexuală, intimitate psihologică, plăcere sexuală, sprijin emoțional, plăcerea de a fi în compania celuilalt și un echilibru între individualitate/independență și timp petrecut împreună.
Angajamentul față de persoana iubită implică răbdarea nestăvilită de a persevera în relația cu celălalt și de a-i oferi sprijin, astfel încât să ne creștem reciproc oportunitățile de dezvoltare mentală și fizică, să ne asigurăm o stabilitate financiară, să ne simțim împliniți în plan profesional, dar și în plan familial. Ne alegem partenerii cu dorința tacită de a primi de la ei sprijin și stabilitate emoțională pentru ca să putem evolua, dar și pentru a face față provocărilor vieții. De foarte multe ori declarațiile noastre de iubire au funcția de semnaliza faptul că acest angajament este în continuare valabil.
Iubirea este efort mental
La începutul relaţiei, iubirea este alimentată de versiunea idealizată a partenerului. Această versiune devine mai realistă odată cu trecerea timpului când începem să observăm că partenerul are şi defecte, nu doar calităţi. Chiar şi aşa, dezamăgirea provocată de confruntarea cu defectele partenerului nu ne determină să renunţăm la angajamentul luat, ci, dimpotrivă, ne gândim că partenerul este suficient de bun. Efortul mental depus pentru a ajunge la o bună cooperare şi convieţuire cu partenerul este un proces dinamic ce prezintă fluctuaţii, indiferent cât de fericiţi suntem împreună. Cu alte cuvinte, iubirea este efortul mental depus pentru a menţine actual angajamentul.
Iubirea este un „contract”
Odată cu depășirea perioadei de îndrăgostire, iluziile legate de partener dispar și devenim mult mai realiști în ceea ce privește beneficiile pe care le putem obține în cadrul relației: ”ce îmi poate oferi X din punct de vedere social, economic, estetic, sexual etc.” O relație matură și funcțională este caracterizată și de acest tip de ”contract” ce funcționează ca un schimb de speranțe, așteptări și bunuri. Iubirea presupune acceptarea întregului pachet, atât a beneficiilor, cât și a îndatoririlor.
Iubirea este ca un semn STOP
Adesea simțim diferența între modul în care experimentam iubirea la începutul relației (ca un sentiment simplu ce avea în centrul său principiul plăcerii) și ceea ce experimentăm după câțiva ani, sau, și mai sigur, după apariția copiilor, când totul devine mult mai complex. Expunerea zilnică la informații care ne sugerează că acel sentiment al plăcerii de la început poate fi ceva perpetuu face ca diferența amintită să fie percepută ca un eșec în cadrul relației: ”ceva s-a întâmplat și nu mai e ca la început, dar îmi iubesc partenerul”. Acest ”dar îmi iubesc partenerul” poate fi un fel de stop la nivel psihologic, și poate însemna că nu mai doresc să investighez motivele pentru care îl iubesc deoarece, de multe ori, aceste motive au devenit obscure și greu de definit chiar și pentru cuplu.
Iubirea este un sentiment complex ce poate avea multe sensuri și poate lua diferite forme. Este un sentiment care, în funcție de vârstă, istoric de viață etc., este experimentat diferit de fiecare dintre noi și care ne poate șopti multe despre ceea ce suntem noi ca ”animale sociale”. Trebuie doar să avem puțină curiozitate.