Ce ni se cuvine cu adevărat?

În viața noastră avem parte de tot felul de așteptări și dezamăgiri inevitabile. Începem prin a dori atenția, aprobarea și consolarea din partea părinților, așteptând să ne îndeplinească nevoile și reacționând cu furie, frustrare sau dezamăgire atunci când acest lucru nu se întâmplă. Felul în care sunt satisfăcute aceste nevoi și felul în care părinții reușesc să îi insufle copilului un set de reguli, o hartă după care să se ghideze în interacțiuni sociale, spații publice și diverse colectivități determină felul în care știe să respecte limitele personale și pe ale celorlalți. Acest lucru înseamnă că un copil are nevoie de ajutor în a descoperi cum să-și facă cunoscute nevoile pentru a le putea exprima într-un mod controlat și nu reactiv.

Când asta nu se întâmplă, el rămâne focusat doar pe propriile frustrări, dezamăgiri, nevoi neîndeplinite și pierde din vedere un principiu esențial în satisfacerea nevoii universale de conexiune umană: reciprocitatea. Nu învață că nevoile celorlalți sunt la fel de importante ca propriile nevoi. Mai mult decât atât, are senzația că nu are vreun control asupra satisfacerii propriilor nevoi, ceea ce îi declanșează foarte multă anxietate. Ea se manifestă prin controlul mediului – obsesia pentru organizare, curățenie, ordine, structură, reguli – cât și prin controlul altor persoane – reacții agresive față de persoane care „deranjează” într-un fel sau altul, care devin un obstacol pentru satisfacerea propriilor nevoi (de ex.: clientul care se poartă urât cu chelnerul într-un restaurant pentru că nu ia comanda imediat, persoanele care se bagă în față la coadă, iubitul/iubita care aruncă vina pe partener pentru problemele din cuplu etc.).

Neștiind cum să ne exprimăm nevoile autentice, neavând control asupra lor, păstrăm convingerea că ele pot fi văzute și îndeplinite doar din exterior și că ce ne dorim cu adevărat poate să se realizeze fără contribuția noastră.

Această realizare poate fi dureroasă deoarece presupune confruntarea cu un trecut la fel de dureros, în care nevoile noastre emoționale nu au fost văzute sau îndeplinite în mod adecvat de către părinți. Vestea bună este că durerea poate să rămână în trecut, acolo unde îi este locul, într-o perioadă în care nu aveam toate resursele necesare pentru a-i face față și pentru a ne putea satisface nevoile psihologice într-un mod asumat. Spre exemplu, când descoperi că nevoia de conexiune socială vine din interior și nu o mai confunzi cu nevoia de aprobare, îți vine mai ușor să cauți oameni și comunități care te atrag, în loc să consumi efort și energie pe a te comporta „cum trebuie” indiferent de grup. De asemenea, rămâi mult mai motivat de a face schimbările necesare în tiparele de comportament stabilite până acum.

Când nu are loc această confruntare, frustrările din copilărie apar frecvent în relația de cuplu, în relația cu propriii copii, în relația cu angajatorul sau colegii de muncă.

Igiena noastră mentală presupune această introspecție atentă a stărilor noastre emoționale pentru a simți ce avem nevoie cu adevărat. Fără ea, vom tânji întotdeauna după ceva intangibil, incontrolabil, și vom suferi în consecință.

Pentru a-ți fi mai ușor în procesul de introspecție, îți poți pune următoarele întrebări: ce mi se pare normal să se întâmple în relațiile mele? Cum mă aștept să fiu tratat/ă vs. cum aș vrea să fiu tratat/ă? Cât de frecvent mă aștept ca ceilalți să-și modifice comportamentul față de mine pentru a obține ce-mi doresc? Cât de mare e diferența între cum îmi imaginez că decurge o conversație și cum mă comport în mod real când se desfășoară ea?

Așteptăm prea mult ca reacțiile celorlalți să ne ghideze comportamentul. În felul acesta, ratăm multe oportunități de a descoperi care e sinele nostru autentic, cu tot cu valorile, aspirațiile și înclinațiile naturale care ne pot ghida către o viață împlinită. Oricâte așteptări am avut de la părinții noștri, calea către a ne simți puternici stă în asumarea propriilor emoții și nevoi. Chiar dacă e o cale dificilă, merită tot efortul.