Conflictele care distrug relații – despre critică
Era obosită, obosită frântă, dar nu putea să adoarmă. Ghemuită la ea în pat, învelită bine, își ținea strâns păpușica, și din când în când, încordată, îi mai șoptea: “Să fim atente, au nevoie de noi. Nu se descurcă singuri, sărăcuții”.
Lumina aprinsă de pe hol strecura umbre la ea în cameră. Vocile părinților se auzeau în fundal. Se concentra și încerca să-și dea seama: se ceartă sau nu se ceartă? La un moment dat i s-a părut că mama ridică tonul. Parcă și tata.
Neliniștea începea să devină copleșitoare. Așa că s-a dat jos din pat și a deschis ușa încet, încet. Tiptil, s-a apropiat de ușa de la bucătărie ca să audă mai bine ce se întâmplă.
Tata părea foarte supărat: “Nu îți pasă de mine, tot timpul te gândești numai la tine! Nu ai ținut cont nicicând de ce te rog! Dracu’ știe de ce mai stau cu voi!”
Și mama era furioasă: “E de neînțeles, într-adevăr. Numai un fraier ca tine ar sta cu noi. Mai bine îți iei catrafusele și te cari!”
Știa deja scenariul. Ceva nu era în regulă. Și-a făcut însă curaj – deși inima-I bătea să-I sară din piept – și a deschis încetișor ușa la bucătărie:
“Mami, am visat urât și îmi e și sete, vii te rog să dormi cu mine?”
“E târziu, iubita mea. Bagă-te în pat, vin și eu imediat!”, a încercat mama să o expedieze.
“Pot să stau la tine în brațe, să mă liniștesc un pic?”
În sfârșit, se făcuse liniște. Tata i-a ciufulit părul și a plecat din bucătrie. Mama a luat-o în strâns brațe și au plecat împreună la culcare.
Reușise să îi ajute și astăzi să rămână împreună.
Iată un posibil scenariu în care critica își spune cuvântul. Și, din păcate, cu efecte colaterale.
Mulți dintre noi trăim cu convingerea că certurile, conflictele distrug o relație. Studiile arată însă că, de fapt, într-o relație, nu conflictul este toxic, ci modul în care îl rezolvăm. Atunci când partenerul ne rănește, când așteptările noastre au fost înșelate, tristețea, dezamăgirea, neliniștea sau furia câteodata explozivă – toate aceste emoții ne restrâng capacitatea de a evalua corect realitatea. Altfel spus, ne concentrăm doar pe noi și pe propriile noastre sentimente și convingeri. Ne apărăm fiind critici, sarcastici, defensivi sau, pur și simplu, plecăm. Conștiem sau nu, rănim, pentru ca propriile noastre răni noastre să fie mai ușor de dus.
Ce este critica?
Suntem critici atunci când ne referim la caracterul sau la trăsăturile de personalitate ale celuilalt. Când îl învinovățim pentru ceea ce este și nu vorbim despre un comportament specific, care de fapt ne deranjează: “Nu ești bun”, “Ești leneș”, “Nicicând nu… “. Spre deosebire de: “Mă deranjează când…”, “Aș vrea să…”, “Am nevoie să…”, “Atunci când zici asta mă simt…”
Dacă critica este toxică, de ce criticăm?
Ei bine, deseori pentru că nu știm care ne sunt nevoile și nu le putem exprima. Alteori pentru că ne simțim îndrepățiți ca celălat să ne fie alături necondiționat sau așteptăm să știe ce ne dorim fără să exprimăm asta explicit. Criticăm pentru că emoțiile negative – pe care le simțim ca urmare a modului în care noi percepem realitatea din relație – ne copleșesc și nu avem altă cale de a scăpa de sub puterea lor.
Soțul critic ar putea să exclame: “Niciodată nu vorbești cu mine când vin seara de la birou. Nu îți pasă de mine.”
Iar soția critică, pe de altă parte, ar spune: “Ești leneș, nu mă ajuți nicicând la curățenie.”
În prima variantă, soțul își dorește să petreacă mai mult timp împreună, să împărtășească din experiențele zilei, să se reconecteze. Însă modul lui de exprimare nu va face decât să o îndepărteze pe soția lui. Frustrarea va crește, iar relația lor se va deteriora.
În cel de-al doilea exemplu, soția și-a asumat singură treburile din casă, și-ar dori probabil să renegocieze acest aspect sau s-ar bucura măcar dacă ar fi apreciată pentru ceea ce face. Însă nu exprimă aceste nevoi, ci îl atacă pe soț, pentru că este obosită și furioasă.
În fine, critica aruncă frustrarea în spatele celui criticat: “Nu ești cum m-am așteptat, mă deranjează teribil lucrul acesta, descurcă-te singur cu asta!” Cam ăsta este mesajul pe care îl primește partenerul. Greu de dus și imposibil de rezolvat, pentru că soluțiile într-o relație sunt arareori unilaterale.
Dacă tu ești cel care critică, soluția este, mai întâi de toate, înțelegerea propriilor emoții, nevoi sau vulnerabilități. Iar apoi, exprimarea lor într-un mod care să nu-l rănească pe celălalt: “Mă înfurie când fac singură treabă în casă. Mă simt copleșită și mi se pare că nu o să termin niciodată, simt că nu o să mai am deloc timp pentru mine. Aș avea nevoie de ajutorul tău. Crezi că ne putem organiza împreună?” E important să vorbești despre ce simți tu și nu despre partener. Sunt fii atentă la nevoile, emoțiile și gândurile tale. Să ceri ajutor: să-l chemi alături pe partener, să-i spui care e disconfortul tău și nu să-l obligi să îl rezolve. Să îți asumi nevoile și să înveți să le exprimi, să poți accepta că cel de lângă tine este disponibil sau nu, să îi înțelegi propriile vulnerabilități. Nu e lucru simplu, pentru că ne imaginăm că iubirea adevărată înseamnă automat că celălalt ne ghicește nevoile și le îndeplinește imediat și necondiționat. Nimic mai toxic.
De ce stai într-o relație critică? Poate că te gândești că partenerul are dreptate, că nimic din ceea ce faci nu e suficient de bun, că nu meriți să fii apreciat. În plus, te întrebi cine altcineva ți-ar mai sta alături? Așadar critica devine normalitate și nu îți mai poți imagina alt mod de a relaționa. Iar pentru a te apăra, poți deveni tu însuți critic, nemulțumit sau te poți retrage în cochilia ta. Ce rost mai are să te opui?
Ce înseamnă pentru un copil să crească alături de părinți care se critică constant? Ei bine, e copleșitor. Simte că nicicând nu este liniște, încearcă să-și asumă rolul de a-l ajuta pe părintele mai vulnerabil. Altfel spus, încearcă să devină părintele părinților săi, permanent în gardă, pentru că nimic nu este previzibil. Și, mai trist, învață cumva că adulții și oamenii în general nu sunt de încredere. În cazul lui, nu există acel universul minunat, plin de culoare, cu zâne și spiriduși, cu păpușele care prind viață în povești, de care alți copii vorbesc cu drag. În schimb, e tot timpul vigilent, caută să repare relația părinților lui, ca să se simtă în siguranță. O situație coplișitoare, ce va lăsa urme adânci.
Iată de ce e în responsabilitatea noastră, a adulților, să ne înțelegem și să ne rezolvăm vulnerabilitățile. Chiar dacă moștenim sau nu manifestările noastre de critică de la părinți, stă în puterea noastră să rupem acest tipar – pentru noi și relațiile noastre, dar și pentru copiii și nepoții noștri.