Cum ajungi să te separi de părintele narcisic?
Discutam într-un articol anterior despre ce înseamnă narcisismul și cum afectează relația dintre părinte și copil. Mulți copii abuzați narcisic ajung adulți care au nevoie de multă auto-afirmare ca să poată să-și contureze și definească o identitate proprie. Etapele prin care trec, de obicei, în terapie ar fi următoarele:
- Limite
Subjugarea la care sunt supuși copiii de către părintele naricisic poate fi oprită punând limite. Asta înseamnă să pui distanță, atât fizică cât și psihică, de părintele care te-a dominat. Dacă distanța fizică poate fi mai ușor de obținut, distanța psihică presupune mult efort de conștientizare și asumare. A te vedea pe tine însuți când nu ți s-a permis toată viața e un act ce presupune curaj. Înțelegerea tuturor elementelor care te-au adus în stadiul în care ești îți va permite să te umpli treptat cu nevoile tale și să-ți definești limitele personale care ți-au fost încălcate.
- Furia
Părintele abuziv reprezintă sursa de siguranță și pericol pentru copil. Furia pe care o manifestă ca să-i subjuge pe restul blochează reacțiile lor de apărare. Copilul se simte vinovat pentru ce se întâmplă, ca o formă de a păstra controlul și relația. Un pas important în separarea de părintele narcisic este accesarea furiei justificate de apărarea drepturilor personale care au fost încălcate. Un părinte nu are dreptul să abuzeze de puterea lui, să încalce limitele personale ale copilului, să se folosească de copil pentru a-și satisface propriile nevoi. Furia îndreptată împotriva abuzatorilor îți dă forța să pui limite, să scapi treptat de vinovăție, să înțelegi cum ceea ce părea normal într-un mediu toxic nu era conform cu realitatea.
- Re-parentare
Probabil cel mai dureros aspect al abuzului narcisic este sentimentul că nu ești demn de iubire. De cele mai multe ori, această convingere este mascată de un perfecționism generalizat care împiedică retrăirea sentimentelor de vinovăție și inadecvare atunci când produci o greșeală. Îl face pe părinte mai puțin periculos și ajunge să suplinească nevoia de iubire cu aprobare condiționată. Primul pas în reparentare este detașarea de vocea Părintelui punitiv – capacitatea de a observa că există o diferență între propria voință și regulile pe care le-am urmat pe pilot automat în majoritatea timpului. Reguli despre ce înseamnă „normal” vin din structura pe care am internalizat-o acasă, iar când e prezent perfecționismul, regulile sunt foarte rigide. Unele pot fi reguli arbitrare, care n-au nicio legătură cu valorile proprii. Separarea aceasta permite o observare mai bună a diferitelor părți care există în sinele nostru. Re-parentarea are loc abia atunci când reușești să înlocuiești regulile învățate ințial cu altele noi, mai flexibile. De asemenea, presupune să îți asumi satisfacerea nevoilor emoționale, deoarece asta îți permite să devii un părinte mai bun decât ai avut pentru copilul interior. Nu în ultimul rând, presupune să privești copilul interior cu afecțiune și grijă. Acesta este un pas dificil, mai ales în cazul în care nu ai avut parte de experiențe hrănitoare cu alți adulți. Chiar și așa, toți suntem capabili de a iubi, chiar dacă iubirea noastră se duce inițial către adulți care nu pot întoarce sentimentul. A iubi copilul interior înseamnă să-l înțelegi, să-l accepți și să recunoști nevoia lui de protecție.
Este o etapă dureroasă, în care ajungi să descoperi ce ți-ai dorit de la părinții tăi, ce ai primit de fapt, ce ai putut să faci ca să reziști și ce ai vrut să faci ca să păstrezi relația. Reconectarea cu propria voință și propriile frustrări umplu treptat golul creat de o viață dusă în subjugare. Odată eliberat, poți căpăta încredere din ce în ce mai mare în propriile decizii, în capacitatea de a-ți îndeplini nevoile și în capacitatea de a te accepta. Fie că te poți angaja în acest proces singur, fie că ai nevoie de ajutor, drumul este unul lung și plin de satisfacții pe măsură.
