Cum ne rănesc gândurile și lumile imaginare create de ele

În anii ’60, Aaron Beck punând bazele terapiei cognitive aducea în prim plan procesele cognitive și atrăgea atenția că felul cum gândim, conținutul acestor gânduri, modul cum se coagulează ele în structuri mai complexe (convingeri sau scheme cognitive) au o influență covârșitoare asupra emoțiilor.

Din punct de vedere ontogenetic, suntem în primul rând ființe emoționale și apoi ființe raționale pentru că structurile corticale responsabile de raționamente logice, gândire abstractă se dezvoltă mai târziu decât centrii care procesează emoțiile. Acesta este motivul pentru care postulatul lui Beck că gândurile determină emoțiile mi s-a părut uneori artificial. În egală măsură însă, trebuie să admit că terapia cognitivă cu preocuparea ei pentru distorsiuni cognitive și pentru raționament m-a făcut să înțeleg care este forța acestor lumi imaginare, generate în primul rând de felul cum gândim și colorate ulterior de textura emoțiilor care însoțesc aceste gânduri.

În terapia cognitivă discutăm despre îngrijorări, obsesii, gânduri automate negative care creează o realitate paralelă în care anticipăm rezultate negative, proiectăm un viitor catastrofic sau extrapolăm pe baza unui trecut trist, avem puteri magice prin care ghicim ce cred alți oameni despre noi, ne concentrăm atenția doar asupra informațiilor negative și le ignorăm pe cele pozitive. Această realitate din capul nostru are un impact covârșitor asupra stării emoționale pentru că  nu poți să te închipui peste cinci ani, de exemplu singur și trist și să te simți plin de entuziasm.

Dincolo de aceste observații empirice, cercetările din neuroștiințe din ultimele decenii au adus mai multă lumină asupra modului cum creierul nostru procesează stimulii și informațiile din lumea reală și felul cum reacționează la ceea ce ne închipuim. Impactul lumilor imaginare asupra corpului și stării noastre emoționale vine din faptul că uneori, la un nivel profund punem semnul egal între realitatea obiectivă și ceea ce ne imaginăm. De cele mai multe ori, faptul că ne imaginăm un pericol provoacă în corpul nostru aceleași reacții ca și cum ne-am confrunta cu pericolul în realitate: cortizolul și adrenalina sunt eliberate pentru a ne pregăti organismul să facă față unui stres major, doar că ne luptăm cu demonii pe care noi înșine i-am creat.

Un argument consistent că ceea ce ne imaginăm nu rămâne fără efect asupra corpului nostru este dat de nenumăratele studii care au demonstrat că abilitățile motorii pot fi îmbunătățite doar închipuindu-ne că exersăm acele abilități, mai ales în stadiile timpurii ale învățării. De exemplu, comparând două grupuri de subiecți dintre care un grup a exersat fizic lovituri de golf și celălalt a exersat fizic și mental aceleași lovituri, s-a constatat o îmbunătățire superioară a abilităților la grupul al doilea comparativ cu primul.

Efectul placebo, controlul durerii, imageria folosită cu scop terapeutic sunt deja subiecte consacrate și studiate științific care arată cum percepția noastră subiectivă asupra lucrurilor, credințele și convingerile noastre, scenariile legate de viitor au un efect cuantificabil asupra corpului și stării noastre generale de bine.

Cu alte cuvinte, lăsându-ne antrenați în predicții catastrofice și proiecții negative ne asumăm niște riscuri: acela de a ne agresa corpul, de a consuma o energie vitală pentru a contracara propria agresiune, de a ne deteriora starea emoțională.

Din fericire, noi suntem creatorii acestor universuri imaginare și până la punctul care desparte igiena mentală de patologic, putem alege dacă ne livrăm complet catastrofei sau o moderăm cu o percepție mai echilibrată a situațiilor.

Nu este întotdeauna ușor și ca orice antrenament, cel mental presupune și el perseverență și hotărâre. Este însă un început bun pentru oricine pornește pe drumul autocunoașterii pentru că înțelegerea felului cum gândim deschide ulterior porți spre straturi ale ființei mai profunde și uneori întunecate (mai ales în cadrul unei terapii). Și atunci, în momentele hotărâtoare ale confruntării cu propriile abisuri, avem nevoie de torța puternică a unei gândiri lucide și de curaj ca să resemnificăm și să rescriem ceea ce părea implacabil la un moment dat.