Mind Education

Cum se formează legătura cu tatăl

Relația dintre copil și tată se construiește în alt ritm față de cea dintre copil și mamă. Hormonii pe care corpul mamei îi secretă de-a lungul sarcinii și în timpul nașterii – oxitocină, denumit și hormonul dragostei, progesteron și estrogen – întăresc legătura ei cu bebelușul și fac dificilă separarea de copil. Este modul în care biologia susține dezvoltarea nou-născutului, complet dependent de ceilalți.

Tatăl, pe de altă parte, este cel care trebuie să protejeze nou formata familie, să îi asigure resurse suficiente. Iar pentru această “sarcină” el este biologic construit să se poată detașa, să poată pleca de acasă. Așadar, rolurile mamei și ale tatălui sunt din prima clipă diferite. Ca urmare, relația tatălui cu copilul nu este susținută de biologie, așa cum este cea a mamei.

Tatăl trebuie să învețe cum să fie tată, trebuie să investească timp și energie pentru a-și cunoaște copilul, pentru a crea o relație cu fiul sau fiica lui. Cei mai mulți tați sunt dispuși să facă acest efort, iar pentru binele copiilor este important să și-l asume încă din timpul sarcinii mamei. Studiile (Hewlett 1992, 2004) arată că în comunitățile în care diferențele de gen sunt mai puțin evidențiate tații petrec mai mult timp cu copiii lor. De asemenea, cercetările (Feldman, Sussman & Zigler 2004) arată că o relație caldă între tată si copiii săi este determinată de relația dintre tată și mama copiilor: de cât de bine organizată este întreaga gospodărie, de activitățile plăcute în care întreaga familie este implicată.

Trecutul tatălui, modul în care a fost crescut, este și el un factor care influențează comportamentul față de copil – implicarea, timpul pe care îl petrece cu copilul, activitățile pe care le au împreună, mai apoi felul în care trasează limite, dar și cât de conștient este de influența pe care o are asupra copilului.

Ce le oferă tații copiilor? Ce se întâmplă când tatăl lipsește?

Tatăl oferă copiilor un sentiment de protecție, de siguranță, de putere pe care mama nu îl poate oferi. Pentru orice copil este reconfortant să simtă că este valorizat și protejat de un tată puternic. Una dintre sursele acestui sentiment de protecție vine din modul diferit în care tatăl stabilește limitele pentru copii.

Dacă pentru mamă relaționarea emoțională este importantă – să stabilească limite vorbind sau povestind despre fiecare acțiune în parte –, tatăl acționează mai degrabă la nivel macro: generalizează, simplifică. Limitele, consecințele nerespectării limitelor, jocul mai degrabă fizic pe care tatăl îl are cu copiii lui, sunt elementele prin care aceștia știu că tată lor este prezent. Că pot conta pe el. Când tații lipsesc, copiii vor fi lipsiți tocmai de această forță a tatălui de a stabili granițe. Sunt lipsiți de pasiunea și bucuria lui de a interacționa fizic, de a fi provocat, de a răspunde la provocări. Mama este cea care mângâie, cea care se poate conecta emoțional cu ușurință cu copiii, pentru că așa este biologic construită.

Pe de altă parte, este dificil pentru un copil să se conecteze emoțional cu mama, dacă ea trebuie să îndeplinească ambele roluri: pe al ei, dar și pe al tatălui, de a fi ferm și puternic. Atât fetele, cât și băieții au nevoie să simtă puterea tatălui în viața lor, au nevoie să împingă limitele tatălui, să îl provoace fizic, în joacă, pentru a-și testa, în siguranță, propriile puteri. Se pregătesc, astfel, să fie pe picioarele lor.

Tatăl este cel care îndreaptă copilul spre exterior – și asta pentru că bărbatul este construit de așa natură încât să se poată desprinde cu ușurință pentru a proteja și a asigura resursele necesare supraviețuirii. Cu alte cuvinte, tatăl este cel care îl poate încuraja pe copil să părăsească cu încredere cuibul.

Dacă pentru mamă desprinderea de cuib este un efort dureros, rolul tatălui este tocmai acela de a ști când copilul este pregătit să-l părăsească, dar și de a avea și transmite încrederea că fiul/fiica lui are tot ce îi trebuie pentru a se descurca. Independența, desprinderea sănătoasă de cuib sunt unele dintre darurile neprețuite pe care tatăl le poate oferi copilului lui.

Așadar, iubirea tatălui, diferită de cea a mamei, se manifestă mai degrabă discret: prin acțiuni, și mai puțin prin cuvinte.

Când tatăl lipsește – pentru că nu știe cum să fie prezent, nu poate sau nu vrea să își asume rolul de părinte, sau când este îndepărtat de mamă sau se îndepărtează de ea ca urmare a unui conflict –, copilul va fi văduvit de toate aceste daruri pe care doar tatăl i le poate oferi: cel al siguranței de sine, dar și al încrederii, al independenței sau al puterii de a acționa.

Copiii noștri au nevoie, în modul cel mai firesc cu putință, de ambii părinții: de tați care să își asume rolul de tată, să fie conștienți de importanța lui, și de mame care să îi susțină în acest demers.