„Dacă bărbatul s-ar schimba…” sau despre viața emoțională a femeii

Sunt mai ușoare viața și maturizarea emoțională ale femeii decât ale bărbatului? Nu cred. Deși educația și biologia femeii ar favoriza contactul ei cu lumea emoțiilor. Și, da, contactul cu emoțiile sau trăirile este diferit comparativ cu unii bărbați, însă, asta nu scutește femeia de suferințe în dragoste și relații.

Gândindu-mă la femeie și călătoria ei către ea însăși, mi-am reamintit de Marion (Gena Rowlands) personajul principal din filmul „Cealaltă femeie” de Woody Allen. Este povestea unei femei cu o căsnicie aparent fericită, cu un soț, credea ea, devotat, o femeie de „succes”, cu familie și „prieteni” loiali, a cărei întâlnire întâmplătoare cu o altă femeie, jucată de Mia Farrow, îi dezvăluie golul emoțional și lipsa de autenticitate în care își trăia viața.

Este un film care te ajută să reflectezi, prin povestea lui Marion, la propria viață și relațiile tale.

Ne regăsim când avem curajul de a ne privi, cu toată greutatea și urâtul pe care îl vedem. Rușinea este o neputință și incapacitate. Să stai cu durerea și emoția înseamnă curaj. Să fii prezentă pentru tine în viața ta. Cum a făcut Marion, însă pentru început s-a uitat la ea prin povestea altei femei, trăirile și tristețile acesteia au readus-o către ea însăși.

Cel mai des aud femei care se plâng că nu se simt iubite, că nu primesc dragostea și afecțiunea după care tânjesc de la bărbat, că el este imatur, iresponsabil, rece și egoist. Există femei care speră că bărbatul să se schimbe, să fie mai iubitor și afectuos.

Și, da, sunt încă mulți bărbați ne-autonomi, incapabili de iubire, în căutare de validări, cu un puternic sentiment de îndreptățire și frică de intimitate și de femei și trăirile lor, cu o greutate în a-și asuma relația ca bărbat și femeie. Bărbați cărora le este mai ușor, firesc, să dea vina pe femeie pentru incapacitatea lor emoțională de a susține o relație intimă.

Însă neputințele lui, ale bărbatului, spun ceva despre neputințele femeii. Durerile din relație le hrănim amândoi. Aproape întotdeauna. Ai de ales: să te uiți la el, să te plângi, să-l respingi, să-l abandonezi și să ignori propriile tale neputințe ca femeie sau să te uiți la tine și, cu compasiune și dragoste, să te regăsești. Așa vei crea spațiul ca relația de cuplu să redevină acel spațiu sacru al siguranței, bunăstării și libertății. O relație de cuplu bună înseamnă doi adulți sănătoși emoțional.

Pentru multe femei, crescute și familiarizare cu abuzul, nesiguranța, frica și durerea în relații, cu lipsa de atenție, afecțiune sau de granițe personale, empatie și responsabilitate, fără experiența autonomiei, a disconfortului, bucuriei și plăcerii, regăsirea ca femeie este un proces de lungă durată și dificil.

Se vede asta în relația ei cu bărbatul, cu celelalte femei sau relația ei cu erotismul și sexualitatea. Relația cu mama ne afectează profund pe noi ca femei, unele femei fiind rănite de o mamă distantă emoțional, rece sau impredictibilă, critică sau o mamă vulnerabilă pe care tu ca și copil ai fost nevoită să o protejezi, să o scuzi, justifici, o mamă care avea nevoie mai multă de tine și care nu îți putea oferi emoțional protecție. Și ai învățat să ascunzi durerea, să fugi de ea, să o vezi la cel din fața ta și mai puțin la tine.

Sau o mamă care din neputința de a avea o relație bună cu bărbatul și cu ea s-a refugiat în relația ta cu tine, te-a copleșit cu grija și propriile ei temeri și nesiguranțe și nu ți-a dat spațiu să crești, să evoluezi, să ai propria ta identitate.

Sau relația cu o mamă egocentrică, narcisică, ușor de rănit, alături de care ai învățat să te simți vinovată și responsabilă pentru ceilalți, să te subjugi sau să devii perfecționistă ca să eviți pedepsele și respingerea.

Sunt femei care au învățat că sunt „speciale” și li se cuvine atenția și disponibilitatea celuilalt, fiind incapabile de reciprocitate în relații și fără să-și asume că rănesc prin propriul lor egoism.

Poate cel mai dureros în relația mamă-fiică este învățarea abandonului, trăit în forme diferite. Sunt femei care renunță la ele, pentru că este singurul mod în care știu să trăiască și care abandonează atât de profund încât sunt incapabile să vadă efortul și să simtă devotamentul, dragostea bărbatului lor.

Primul pas și, cred eu, cel mai dificil este să te privești tu pe tine ca femeie, fără să fugi în acuzații, îndreptățire, furie, perfecționism, „victimizare”, respingere sau roluri care te țin departe de tine ca femeie.

Care este drumul femeii către o viață împlinită, trăită autentic, în relații reale și oneste, relații de încredere în siguranță, cu soțul sau iubitul, copiii, prietenii sau colegii?

Cum să iasă femeia din relații abuzive, toxice sau relații fuzionale, simbiotice cu bărbatul? Fără sentimentul „îndreptățirii”, fără să se abandoneze pe ea și bărbat sau renunțând la perfecționism, femeia pentru care aproape nici un bărbat nu este suficient de bun.

Există și femei care acceptă și tolerează infidelitatea, emoțională și/sau sexuală a unui partener care caută validări, atenție, încă incapabil să iubească matur. Și atunci intră în rolul de „mamă”, care are grijă de el, însă, ce uită femeia este că bărbatul nu se va îndrăgosti și nu va curta o „mamă”. Cel mai probabil, dacă amândoi nu se maturizează, o va abandona.

O femeie care din teama ei de abandon și subjugare îi găsește scuze, îi justifică lipsa lui de prezență și grija. Ca să „nu îl supere” sau să evite conflictele, confruntările, îi acceptă așa zisa „independență”. Încă nu îl vede ca un băiat în propriul lui drum spre maturizare și ea încă o femeie care știe doar să fie în slujba bărbatului, nu în slujba propriilor ei nevoi. O femeie care dă și face multe pentru bărbat în speranța că el va observa și o va iubi. Încă o femeie care nu a învățat că merită să fie iubită fără să dovedească asta și să aibă încredere în ce simte ea.

Sau femeia „perfectă”, care pare emoțională și vulnerabilă, dar care respinge bărbatul, îl controlează, din propriile ei nesiguranțe, nemulțumită mai mereu de ce face sau ce ăi oferă sau care îl „construiește” pentru golul ei, să fie de „succes”, ca ea să primească validarea după care tânjește. Ignoră efortul lui și tânjește după un „bărbat” care să o domine și să o controleze.

O să spuneți poate că vorbesc despre un ideal, o fantezie sau perfecțiune. Sau că pun „presiune” asupra femeii. Din nou tot femeia… Însă victimizarea este o formă de dependență și neputință. Nu suntem victime, avem puterea de a avea o viață fericită. Vorbesc despre o femeie autentică, reală, care este confortabilă cu propria ei vulnerabilitate, dar și cu forța și puterea ei. O femeie care primește bărbatul în viața ei din prea plinul ei, nu dintr-un gol, singurătate sau teamă.

Cum și-ar putea face femeia căsnicia fericită? Fiind mai atentă la ea, onestă, cu compasiune și asumare. Fără să se mai abandoneze pe ea, să fie disponibilă pentru ea și fără să se respingă și să respingă bărbatul.

Articolul a fost publicat pe site-ul www.ziare.com