De ce îmi vine să fug mâncând pământul. Cu anxietatea la origini. (2)
Vorbeam săptămâna trecută despre cum strămoșii noștri, în lupta pentru supraviețuire, au construit ei înșiși mecanismul „luptă sau fugi” și ni l-au dăruit și nouă să ne folosim de el la nevoie. Ce nu știau ei acum aproximativ 200.000 de ani, când au început să pună bazele adaptărilor la mediul în care trăiau, este că societatea și mediul urma să treacă prin schimbări majore. Cu alte cuvinte, timp de sute de mii de ani oamenii au format și menținut niște mecanisme care să le fie utile în mediul în care trăiau și pe care le folosim și noi astăzi pentru că sunt adânc înrădăcinate în modul în care funcționăm.
Medii diferite, (aproape) același creier
La începuturi, Homo sapiens sapiens trăia într-un mediu în care rezultatele și recompensele veneau rapid: dacă vâna pe zi avea mâncare seara și poate încă o zi-două. Ce să mănânce, unde să doarmă sau cum să elimine un pericol – toate astea aveau un impact imediat asupra individului. Lucrurile s-au schimbat semnificativ de atunci și până în zilele noastre. Acum lucrăm o lună întreagă până să primim recompensa la finalul lunii, de cele mai multe ori direct în contul din bancă. Nu mai e nevoie să vânăm pentru că avem mâncare din abundență și problema apare când avem de ales dintre atâtea opțiuni de mâncare. Lucrăm în spații închise în mare parte din zi și petrecem mult timp stând într-un loc spre deosebire de mediul ancestral când oamenii făceau mult mai multă mișcare în timpul unei zile. Diferența este colosală.
Așadar, în trecut oamenii se concentrau pe a procura ce aveau nevoie pe moment și pentru perioada imediat următoare. Dacă rezolvau problema hranei, a siguranței și a supraviețuirii pe moment aceste lucruri aveau un impact instant: o zi plină de succes! Azi aceasta este normalitatea, deci nu mai sărbătorim că am cumpărat mâncare pentru cină din supermarket ci ne facem griji cu privire la întregul viitor, la toate lucrurile de pe „to-do list”, tot ce avem de rezolvat și cum o să arate viața noastră peste 1 an, 5 ani, 10 ani și la bătrânețe. Ne mai întrebăm de ce ne simțim atât de extenuați când creierul lucrează foarte mult în abstract și cu mai puține gratificări imediate.
Evoluția creierului
Creierul uman s-a dezvoltat și a ajuns la forma actuală în mare parte în mediul în care gratificarea era preponderent imediată. Raportat la cei aproximativ 200.000 de ani de când se estimează că există Homo sapiens sapiens, adică indivizii dotați cu un creier similar cu cel al oamenilor din zilele noastre, societatea modernă este un mediu la care creierul nostru încă se adaptează. Cu aproximativ 500 de ani în urmă, societatea a început să schimbe direcția către forma actuală, în care rezultatele pe care ni le dorim și recompensele pot să apară după mai mult timp (uneori ani de zile: vezi educație). Ce înseamnă 500 de ani din 200.000? Las mai jos un imagine grăitoare:
Ritmul schimbărilor a crescut extrem de mult raportat la perioada ancestrală. Mai mult, în ultimii 100 de ani s-au dezvoltat și au apărut multe lucruri noi: mașinile așa cum le știm astăzi, televizorul, avionul, rachetele, computerul, internetul, telefoanele mobile, rețelele sociale, munca la distanță, etc. Majoritatea lucrurilor pe care le știm și pe care le facem în ziua de astăzi au fost construite de către oameni într-o foarte scurtă perioadă de timp, dacă ar fi să privim din perspectivă istorică.
Deși se pot întâmpla multe lucruri în 100 de ani – și avem dovezile pentru asta, din perspectivă evoluționistă, pentru ritmul lent în care se adaptează organismul nostru la aceste schimbări, acest timp este foarte mic. Ca să înțelegeți magnitudinea situației, reveniți la graficul de mai sus. Așadar, ce înseamnă acest lucru și ce legătură are cu anxietatea și mecanismul nostru „luptă sau fugi”? Simplu. Când organismul se adaptează la ceva nou, simțim disconfort și este absolut normal – înseamnă că învățăm ceva, evoluăm, creștem. Când sunt atât de multe lucruri noi la care creierul și organismul nostru se adaptează, simțim disconfort în mai multe situații. Când interpretăm acest disconfort în mod negativ, corpul se pregătește pentru a rezolva situația, pentru a se apăra.
În mediul ancestral, te îngrijorai că nu ai mâncare, mergeai la vânătoare sau culegeai ce fructe găseai la îndemână, îți potoleai foamea și te simțeai eliberat pe moment. Vedeai un tigru în depărtare, îți era frică, te ascundeai și după ce pleca te simțeai eliberat. Se făcea frig, intrai în peșteră, făceai focul și te linișteai – ai supraviețuit pericolului de îngheț. Ce vreau să spun cu asta? Frica, îngrijorările, anxietatea sunt toate niște moduri care ne pot ajuta să rezolvăm probleme specifice. Cine nu se temea de tigru, de frig sau nu se îngrijora că nu are mâncare, nu era motivat să acționeze și să rezolve situația și, foarte probabil, nu a supraviețuit. Prin urmare, noi nu suntem urmașii celor care nu s-au îngrijorat, ci a celorlalți.
În zilele noastre lucrurile stau altfel. Avem și îngrijorările de mai sus, pe care de cele mai multe ori nu le resimțim atât de intens: ne rezolvăm nevoile de bază și ne liniștim, la fel ca strămoșii noștri. La noi, în schimb, apar îngrijorări care nu se rezolvă imediat: de exemplu, o să am destui bani să plătesc toate facturile luna asta? Oare ce rezultat o să am la evaluarea anuală? Ce note o să iau la examene? Oare o să găsesc un job când termin facultatea? Dacă mă concediază șeful că am făcut câteva greșeli? Dacă mă părăsește iubitul/iubita ce mă fac? Când o să găsesc pe cineva cu care sunt compatibil/ă? Lista poate continua cu foarte multe exemple. Nu putem ști cu siguranță când o să avem răspunsurile la aceste întrebări, când o să le rezolvăm, ce trebuie să facem ca să le atingem, și asta este normal. Nu există certitudini standard. Însă, din păcate, suntem obișnuiți să rezolvăm repede problemele (ce-i drept, pe cele simple) și, când ne confruntăm cu aceste probleme complexe care au nevoie de un timp nedefinit pentru a fi puse la punct, credințele noastre absolutiste precum „Trebuie să știu cu certitudine”, „Trebuie să rezolv acum”, „Dacă nu rezolv cât mai repede, nu pot să suport” ne provoacă anxietate și stres pe termen mai îndelungat și la o intensitate mai crescută. Nici atunci când rezolvăm o astfel de problemă complexă nu există vreo certitudine: dacă te căsătorești cu cineva nu este o certitudine că este relația perfectă, dacă ai găsit un job care îți place, nu înseamnă că rămâi acolo pentru totdeauna etc.
Dacă am înțelege că această reacție de disconfort este normală și nu am încerca să forțăm lucrurile să se întâmple după vechile tipare, am învăța mult mai ușor mecanisme și tipare noi și ne-am flexibiliza perspectiva. Dacă nu am amplifica disconfortul pe care îl simțim ci în schimb ne-am împrieteni cu el și l-am asculta, am găsi mai repede soluții mai potrivite pentru noi înșine.
Vom continua cu o serie de articole despre anxietate și diversele ei fațete – cum se manifestă în diverse contexte și cum poate fi combătută.
