De la durere la compasiune. De la mine, la cel de lângă mine

„Mă simt vinovată, dezamăgită, dacă aș fi altfel…”, sau în cealaltă tabără „Sunt un ratat, un defect, fac ce fac și tot o dau în bară, nu mai sunt bun de nimic…”. Sunt sentimente covârșitoare pe care le trăim fie că suntem de o parte sau alta a baricadei, fie că suntem femei sau bărbați – nimeni nu are monopolul aici. Nuanțele pot fi diferite, însă cu toții suferim. În felul nostru, așa cum am fost construiți de trecut, de așteptări (de la noi înșine, în primul rând), experiențe. Sau, pur și simplu, ce ne-a rezervat viața, prin ce am trecut – un lucru însă e cert, la un moment dat sau altul cu toții suferim. Și suferim mult, intens, dureros.

Bun, dar ce putem face atunci când ne doare, bineînțeles, în loc să fugim…?! În mintea noastră, în judecăți, muncă, alcool sau critică față de noi înșine. Fără să ne judecăm, ci, pur și simplu, asumându-ne ceea ce trăim. Și fără atacul, agresiunea sau judecata celui de lângă noi. Pentru că e esențial să știm, să recunoaștem clar și fără echivoc: noi suntem responsabili pentru ceea ce trăim. Sunt alegerile noastre, la fel cum sunt disconfortul sau nevoile noastre. Iar acceptarea necondiționată de sine se reînvață greu.

Dar ce e compasiunea?

Ei bine, compasiune înseamnă că îți asumi propriile dureri și răni: cum te-ai rănit pe tine și cum l-ai rănit pe cel de lângă tine. Înseamnă să te ierți și să ieși din faza de auto-învinovățire. Mai înseamnă, de asemenea, să îți ceri iertare pentru judecăți, pentru lucrurile dureroase spuse, pentru lucrurile pe care nu le-ai făcut sau le-ai făcut – cu știință sau nu – și l-au rănit pe celălalt. Mai mult însă, înseamnă să faci lucrurile diferit în relații. Cu mai multă responsabilitate și grijă. Apropo, te-ai întrebat vreodată de ce relațiile tale eșuează în același fel? Sau de ce proiectele tale au eșuat? Dacă nu ai făcut-o, fă-o, multe răspunsuri – pe care adesea vrei să le bagi sub preș – vor ieși la iveală. Și asta în beneficiul tău.

Compasiunea înseamnă asumare, grijă, acceptare și, da, evoluție. De aceea, îți recomand câțiva pași simpli pe care să îi urmezi:

• Fii atent/ă la ceea ce te doare. Răbufnești și ataci, rănești. Durerea se va întoarce inevitabil împotriva ta sau a celuilalt. Dar, orice ai face: să nu fugi de durere! STAI cu durerea. Cu cât fugi mai mult, cu cât eviți să o confrunți, cu atât ea devine și mai distructivă. Stai cu ea ca să simți care este sursa durerii – e un pas esențial. Să vezi ce îți lipsește, ce poți să faci pentru tine. Când zăbovești cu durerea ta și nu fugi de ea, îți dai seama că poți, de fapt, supraviețui, că nu este atât de înspăimântătoare. Este, pur și simplu, acolo și trebuie să o accepți cu grijă. Nu să o respingi. E, dacă vrei, și imaginează-ți asta ca și cum ai privi de undeva de sus, cu toată compasiunea, un om drag ție, rănit, îndurerat. Ei, acela ești tu. După ce o poți privi față în față, știi ce poți face tu pentru tine. Tu! NU celălalt. E despre tine.

• Îl privești pe cel de lângă tine cu empatie. Greu, cel mai adesea, mai ales când durerea este atât de mare încât ne proiectăm toate durerile trecutului pe celălalt. Crezi că el este cel care te-a rănit. Îl judeci, îl critici cu tot arsenalul. Nu îl auzi, nu îl înțelegi. Când găsești însă empatie, poți să te faci înțeles, ascultat, și asta pentru că cel de lângă tine se simte, la rându-i, ascultat și înțeles. Ce se întâmplă între noi are legătură cu amândoi.

• Îți asumi vindecarea rănilor tale din trecut. Pot să fiu empatic dacă îmi înțeleg și asum trecutul. Ce este despre mine și ce este despre el. Judecățile tale asupra ta și a celorlalți sunt o formă de apărare/adaptare la o experiență din trecut – când observi că dai vina pe ceilalți, că le iei reacțiile celuilalt prea personal. Că îți este greu să spui ce vrei sau ce îți displace sau o spui cu reproș. Când te simți nesigur că cel de lângă tine gândește diferit și vrei ca tu să ai dreptate. Când crezi că ceilalți se folosesc de tine, și tu ești o victimă sau ești special și te simți criticat și neapreciat, nerespectat. Ei bine, toate astea sunt semne care trebuie să te trezească: ai nevoie să te reîntorci în trecut, la ce ai trăit, la ce a înțeles is procesat mintea ta, cum s-a apărat ea, la ce experiențe ți-au lipsit. Poate fi lipsa de autonomie – te înfurii când celălalt nu răspunde tuturor nevoilor tale. Una peste alta, este primul pas către… responsabilitate.

• Grija pentru tine. Fii prezent cu tine și la nevoile tale, nu în mintea, fricile, furia sau dezamăgirile tale. Dacă te simți obosit înseamnă că ai nevoie să oprești motoarele, să te relaxezi. Să dormi, să râzi, să te plimbi, să faci ce îți place. Să faci ce vrei, nu doar ce trebuie. Să nu faci pe placul celorlalți, ci să fii bun cu tine și cu cei pe care îi iubești și prețuiești. Să îi asculți ca să îi poți înțelege. Să vorbești despre durerea ta cu cineva de încredere. Să faci mai puține și mai atent și cu mai multă grijă față de tine. Așa, pas cu pas, durerea se estompează și multe altă trăiri și experiențe devin mai prezente. Durerea rămâne acolo, dar nu te mai rănește atât de mult.

Te reîntorci, ușor ușor, mai lesne, la tine, la prezent. La tine și viața ta prezentă. Asumat!