Despre corsetul invizibil și înstrăinarea de propriul corp

Relația pe care o avem cu propriul corp e un subiect care poate fi adeseori dificil de dezbătut. În mare parte pentru că am fost (și încă suntem) învățate de către societate să nu ne apreciem corpul într-un mod autentic, dar și pentru că este incomod să analizăm mai exact cum și de ce am ajuns în punctul acesta.

Ca femei, am învățat să ne comparăm cu un ideal. Cultura în care trăim ne bombardează cu imagini ale acestui ideal și cu infinitele moduri prin care putem investi bani ca să îl putem atinge. Și cu toate că la nivel conștient știm că standardele acestea sunt nerealiste, există momente în care ne gândim că poate totul ar fi mai simplu în viață dacă am avea un ten lipsit de imperfecțiuni. Sau un păr mai bogat. Sau mai puține kilograme. Dar e necesar să ne petrecem viața îngrădite de aceste gânduri?

Ce e corsetul invizibil?

Am început să scriu acest articol după ce am citit cartea The Invisible Corset, scrisă de Lauren Geerstein. “Corsetul invizibil” este întruchiparea credințelor pe care le adoptăm și care ne fac să ne simțim inconfortabile, restricționate și lipsite de libertate.

Cu toate că în ultimii ani media a început să devină mai variată în ceea ce privește promovarea tipologiilor de frumusețe “neconvenționale”, parcă ceva încă lipsește. Pentru că oricât de mult s-ar promova diferite tipuri de corp, de trăsături, înălțimi și greutăți, ne învârtim în jurul cozii – societatea încă ne spune (doar că într-un mod mai subtil) că înfățișarea unei femei e cel mai important aspect al identitățîi ei, și e elementul care îi oferă valoare ca om.

De ce ne e atât de dificil să ne acceptăm corpul?

Chiar dacă știm, rațional vorbind, că idealul fizic este imposibil de atins, lucrurile nu sunt atât de simple. Din păcate, aceste credințe sunt bine înrădăcinate în conștiința noastră colectivă, și au fost așa pentru multe generații. E nevoie de mai mult decât o postare pe Instagram care să ne arate că e normal să avem celulita și coșuri. Complexele și frică de respingere nu se rezolva cu un story de 5 secunde în care o vedetă ne spune că ar trebui să ne acceptăm corpul așa cum este el. Acestea sunt “soluții” superficiale la o problema adâncă, cu care trebuie să ne luptăm în aproape toate contextele vieții.

Lipsa de libertate și a alegerii conștiente se manifestă în diferite moduri și contexte, cum ar fi la locul de muncă. Chiar dacă (în cultură noastră) nu este trecut negru pe alb lucrul acesta, lipsa machiajului poate fi văzut că fiind neprofesional. Și nu orice machiaj – trebuie să fie unul simplu, dar care să arate că ai depus destul efort în acea dimineață pentru înfățișarea ta. Dacă machiajul este prea strident, la fel și dacă e insesizabil, poate fi văzut că o lipsă de respect făță de muncă și de ceilalți oameni. La fel stau lucrurile și în spațiul virtual, dacă ne dorim că opiniile noastre să fie luate în serios, dacă ne dorim să captăm atenția celorlalți, trebuie întâi de toate să avem o imagine adecvată.

E dificil să ne acceptăm corpul într-un mod autentic pentru că am învățat că acceptarea socială este condiționată de modul în care arătăm. Stilul vestimentar, machiajul, produsele în care investim ar trebui să fie toate o alegere, nu un criteriu sau o “chirie” pe care o plătim pentru a putea fii tratate cu respect.

Ce putem face mai departe?

În copilărie, corpul era instrumentul care îmi dădea voie să mă joc și să mă bucur de expriente noi. Îmi dădea voie să cunosc lumea. Nici nu se punea să las felul în care îmi stă părul să mă împiedice din a mă distra atunci când ieșeam afară. În acele momente, nu exista nici un fel de presiune.

Cred că avem nevoie să ne reconectăm la perspectiva pe care o aveam atunci când eram copii – să ne vedem corpul ca pe un prieten, cel care e alături de noi și ne ajută să descoperim, să ne bucurăm, să trăim cu adevărat. Funcția corpului e una experentială, nu de decor, iar frumusețea e un concept mult mai vast și mai abstract decât ceea ce vedem pe Social Media.

În încheiere, aș vrea să las un exercițiu util pe care l-am extras din carte, care este sub forma unei scrisori adresate către propriul corp și care se numește “Cum mi-am pierdut cel mai bun prieten”. În această scrisoare, scopul este să mergi înapoi în trecut și descrii momentul/seriile de evenimente care te-au făcut să te înstrăinezi și detașezi de propriul corp. Cum ai învățat că înfățișarea ta este inadecvată? De ce? Descrie aceste întâmplări și gânduri fără să te oprești, textul trebuie să fie util, nu frumos. La final, scrie câteva rânduri în care îți ceri iertare pentru toată durerea provocată corpului tău și fă o promisiune că veți redeveni cei mai buni prieteni. Nu va fi ușor, dar e un pas înainte pentru a recăpăta una dintre cele mai valoroase relații.