Mind Education

Despre fuga de sine (continuare)

Sursa foto: www.pexels.com

În articolul trecut vorbeam despre refugiul pe care oamenii îl găsesc în muncă și în validarea din partea celorlalți. Voi continua pe acest subiect pentru că mai sunt lucruri de clarificat. Când vorbesc cu oamenii despre condiționarea de muncă, despre lucrurile pe care le fac, despre aprecierea pe care o primesc, aproape invariabil primesc răspunsul „și ce să fac, să nu mai muncesc?”, „normal că dacă nu fac ceva bine nu sunt bun/ă”, „dacă ceilalți nu se simt bine în preajma mea, înseamnă că-s nașpa”.

Modelul acesta de gândire este des întâlnit: totul sau nimic, ori e ca mine ori deloc, ori muncesc mult ori stau, ies în oraș și stau până dimineața sau nu mai ies deloc etc. Când vezi lucrurile prin filtrul gândirii de tip alb-negru nu există o cale de mijloc, vezi totul în extreme. Cum se face asta? Chiar nu există un gri, un echilibru? Echilibrul există și îți cere să te uiți la tine ca să îl găsești. Echilibrul îl construiești când te simți confortabil să pui limite în exterior în funcție de ce nevoi ai tu.

„Da, nevoia mea este să muncesc”, „mă simt liniștit/ă atunci când îmi termin treaba” – chiar dacă asta înseamnă că stai 2-3 ore sau mai multe peste program și ajungi acasă prea obosit/ă ca să mai faci altceva decât să faci un duș și să dormi. Normal că te simți liniștit/ă când termini treaba, oricine simte o liniște când își atinge obiectivele. Problema intervine când asociezi liniștea doar cu atingerea obiectivelor și nu îți mai aloci și alte momente în care să fii împăcat/ă cu tine. „Cum să fiu împăcat/ă cu mine dacă nu am atins ce mi-am propus pentru azi?” – „totul sau nimic”, „dacă azi nu reușesc, nu reușesc niciodată”.

Ce-ar însemna despre tine dacă nu ai termina tot ce ți-ai propus? Câteva răspunsuri: „nu se pot baza oamenii pe mine”, „nu sunt competent/ă”, „nu mă descurc”, „nu sunt suficient de bun/ă”, „nu știu să mă organizez bine” – „și nu pot să suport asta”. Sunt multe și variate răspunsurile, dar rar aud „Pot trăi cu asta, nu înseamnă nimic despre mine. Vreau doar să învăț să îmi organizez mai bine programul, ca să am timp pentru mine”. Rar aud „mă simt bine cu mine și când stau singur/ă și nu fac mare lucru”, „pot fi împăcat/ă cu mine și dacă dau greș câteodată”, „mai greșesc, dar caut să învăț ce să fac diferit data viitoare”. Nu înseamnă că „rămân singur/ă pentru totdeauna” sau „fac numai greșeli”. Nu mergem nici în extrema cealaltă în care „eu nu fac niciodată greșeli”, „sunt perfect/ă”, „tot ce fac eu este bine”, „numai ca mine e bine” – în vreme ce colegii de serviciu se plâng că face mai mereu lucrurile pe jumătate sau tot felul de erori pe care nu și le asumă și găsește țapi ispășitori. Tot o fugă de sine este, o fugă de realitate.

Caută să te simți împăcat/ă cu tine și în alte contexte. Echilibrul înseamnă să poți fi liniștit/ă și în singurătate și cu oameni în jurul tău. Și când muncești și când nu faci nimic. Și când primești apreciere, și când primești critici sau când nu primești nimic. Toate astea nu te fac nici mai bun nici mai rău ca om – sunt niște comportamente ale tale, în anumite contexte, cu anumite persoane și este nedrept să te judeci în totalitate prin prisma unor situații izolate și variate. Poți să îți evaluezi performanța fără să te evaluezi pe tine global. Performanța ta în anumite contexte nu ești tu în totalitate. Tu îți poți îmbunătăți performanța, dar performanța ta într-o situație nu te definește pentru totdeauna.