Despre lâncezeală sau motivul pentru care te simți lipsit de vlagă

Acum puțin timp am dat peste acest articol publicat în The New York Times, iar titlul m-a captivat din primele secunde – în principiu pentru că știam exact la ce se referă. Pentru că am trecut și eu prin aceeași stare, și m-am bucurat să văd că în sfârșit se vorbește despre ea. Așa că m-am hotărât să povestesc în acest articol despre această „lâncezeală” și de ce e de așteptat că mulți dintre noi să o simțim.

S-a vorbit deja destul de în detaliu despre stările de anxietate și depresie care au apărut în urma pandemiei. Starea pe care urmează să o descriu nu este nici depresie, nici burnout, nici neliniște. „Lâncezeală”, după cum este definită și în dex, se referă la moleșeala trupească și sufletească; înseamnă stagnare și poate implica chiar și sentimentul de gol interior. Nu este același gol profund specific depresiei – încă ai motivația să dedici timp lucrurilor care îți plac, doar că nu mai simți bucuria la aceeași intensitate ca înainte. Încă îți dorești să depui efort în munca ta, doar că nu mai ești la fel de dedicat și consecvent. Îți este dificil să te concentrezi.

Știi foarte bine cât de multă liniște sau plăcere îți aduceau, de exemplu, momentele în care îți găteai mâncarea preferată, te vedeai cu prietenii să stați la povești, sau când vizionai un serial împreună cu partenerul. Chiar dacă aceste ritualuri sunt încă importante pentru tine, le simți ca pe o rutină. E ca și cum te-ai afla într-o ceață densă – ești acolo, dar nu poți fi în totalitate prezent, nu percepi pe deplin momentul din fața ta.

Se prea poate să observi asta și la câteva persoane din jurul tău, indiferent de vârstă. Adulți, vârstnici, copii – toți ne aflăm într-o poziție de vulnerabilitate. De ceva vreme au început campaniile de vaccinare, avem posibilitatea să ieșim afară, unii chiar s-au putut întoarce la locul de muncă și la școală. Și totuși, oboseala și lipsa de entuziasm reușește să se facă simțită pe chipuri, chiar dacă și-a făcut apariția lumina de la capătul tunelului.

Așadar, de ce a apărut această stare?

La începutul pandemiei, mulți dintre noi am intrat într-o stare de alertă (și figurativ) puternică. Unii au suferit pierderi grave, atât emoționale cât și fizice, și au fost nevoiți să se readapteze rapid la acest „nou normal”. Tot acest proces de readaptare la imprevizibil a consumat din resursele pe care le aveam, forțându-ne să fim cu garda sus.

Problema este că nimeni nu putut anticipa faptul că pandemia va dura atât de mult. Mobilizarea resurselor și exercitarea rezilienței pot fi un exercițiu util, dar nu pe un termen foarte lung – prin urmare, e normal să ne simțim secați de energie după un an atât de tumultuos. Abia acum avem ocazia să privim în spate și să analizăm mai în detaliu ce s-a întâmplat. Mai adăugăm și „presiunea” pe care o simțim legată de întoarcerea la viața pre-pandemică, ca și cum ne-am află într-o cursă, din care ar trebui să ieșim fără răni psihologice. Dacă scad cazurile și se relaxează restricțiile, nu mai avem de ce să ne plângem, nu?

Adevărul este că ridicarea restricțiilor nu ne va vindeca peste noapte de lâncezeală și de angoasă. Este un început, dar munca spre vindecare trebuie să fie făcută de fiecare dintre noi, iar un prim pas este recunoașterea faptului că pandemia încă ne afectează din punct de vedere psihologic. Că nu există o soluție magică și rapidă la o traumă colectivă.

Ce putem face pentru a ieși din starea de lâncezeală?

Vestea bună este că există și soluții. Pentru a putea combate lâncezeala, trebuie să ne exersăm și să ne redobândim abilitatea de a fi prezenți și conectați în activitățile și relațiile care sunt importante pentru noi. Dar acesta este un efort care trebuie introdus treptat. Alege o activitate care îți place (citit, sport, desenat) și dedică-i toată atenția ta pentru o jumătate de oră. Asta înseamnă să scapi de distrageri precum telefonul sau televizorul – asigură-te că încăperea sau mediul în care te afli te forțează să fii conectat cu activitatea pe care o desfășori.

O altă sugestie este setarea unor obiective mai mici, realiste. Nu este momentul pentru obiective mărețe, tocmai pentru că încă ne aflăm într-o perioada imprevizibilă. Așteptările nerealiste legate de revenirea noastră la normal și la performanța noastră pot aduce după sine dezamăgiri, care să ne facă să stagnăm în continuare. În schimb, oferă-ți timp să faci lucruri care să te bucure, dar care să și aibă un nivel de dificultate mediu (spre exemplu, poți învăța să faci un fel nou de mâncare și să îl exersezi până când ajungi să-l stăpânești). Micile victorii te vor motiva și îți vor da speranța în ceea ce privește redobândirea vitalității.