Mind Education

Filmul de vineri: 2 în 1

Mă preocupă de ceva vreme bunăstarea emoțională a bărbaților, însă nu am avut până acum curajul să modelez gândurile în cuvinte; aveam îndoiala că ”nu mi se cuvine” pentru că e o realitate pe care o privesc, dar care nu este pe deplin a mea. Cred că noi, femeile, în cel mai bun caz suntem curioase să înțelegem o lume pe care o trăim indirect; în cel mai rău caz suntem intruse într-o lume pe care nu avem cum să o cuprindem exact așa cum o trăiesc bărbații. Ce putem face, mai mult decât simple privitoare sau mai puțin intruzive, rămâne o întrebare deschisă (de fapt o listă deschisă de întrebări), cel puțin pentru mine.

Zilele acestea am văzut două filme extraordinare nominalizate la Oscar, care m-au inspirat să revin la întrebările deschise: ”Anatomia unei prăbușiri” și ”American Symphony”. Primul e un film care a câștigat deja mai multe premii și este nominalizat la Oscar la 5 categorii (pe care, ca o simplă cinefilă cred că le merită din plin). E un film care descrie în profunzime dinamicile emoționale și relaționale care (des)compun calitatea vieții. Contextul concret al filmului, procesul prin care se investighează cauza morții partenerului de viață al Sandrei, este doar pretextul prin care filmul explorează decadența emoțională și a relației lor de cuplu.

Al doilea film este povestea de dragoste dintre Jon Batiste și Suleika Jaouad; e un film de o sensibilitate și forță care te răscolesc până la lacrimi. Jon Batiste e un muzician cu o carieră complexă și atent construită care a câștigat în 2022 cinci premii Grammy din 11 nominalizări. Coloana sonoră a filmului animat ”Soul” (Suflet), care a câștigat Oscarul pentru aceasta categorie se datorează în mare parte sensibilității lui Jon Batiste. Iar pentru cei care ați citit cartea ”Între două lumi”, o veți cunoaște în film pe soția lui, autoarea cărții.

Ambele perspective, cea a filmului și a documentarului (evident diferite) descriu și realitatea emoțională masculină atunci când se suprapune cu o criză personală (emoțională sau boala cronică, în cazul celor două filme). În viața de zi cu zi, observ că pentru mulți, această criză se poate cristaliza în provocări subtile sau evidente de sănătate mintală, de la consum sau dependențe (de muncă, atenție, substanțe), până la anxietate sau depresie; sau la relații de-o viață măturate ca un castel de nisip de apă de un singur eveniment critic, care aduc în față un ego prea fragil, frici nerecunoscute, fuga de sentimentele de rușine sau familiara alegere a plăcerii și a confortului imediat.

Unul dintre paradoxurile depresiei, una dintre cele mai frecvente și costisitoare provocări de sănătate mintală și emoțională este faptul că rata suicidului în rândul bărbaților, cel puțin în Uniunea Europeană, este de până la 5 ori mai mare față de femei, cu toate că depresia este de 2 ori mai frecventă în rândul femeilor. Se pare că, în ciuda progreselor din cercetare și practică, ceva nu înțelegem suficient de bine legat de realitatea masculină. Știm din cercetări că bunăstarea emoțională depinde de distanțarea față de normele socio-culturale legate de masculinitate, adică de antrenarea conectării profunde; dar care e tranziția, de exemplu, de la ”bărbații trebuie să fie puternici” înspre ”(și) bărbații trăiesc stări de anxietate”, de la ”trebuie…” către ”simt…” sau și mai mult, înspre a găsi spațiul de siguranță pentru a vorbi despre temeri, îndoiala de sine, nevoia de sprijin?

Care resurse fac diferența dintre o criză existențială alchimizată într-o descoperire profundă de sine (cum au ales Jon Batiste și Suleika Jalouad, să transforme supraviețuirea într-un act de creație) față de o criză care accelerează decadența emoțională? Intuitiv, tind să cred că există o doză de deschidere și conștientizare emoțională care poate recompune viețile abandonate inerției emoționale, dar care e oare ”gramajul minim” de conștientizare și contextul optim? Care poate fi punctul de contact cu realitatea emoțională, dramul de conștientizare care apoi duce firesc către asumarea propriei vieți? Fără fuga, negarea sau justificarea realității emoționale și relaționale?

E o iluzie să credem că tranzițiile sau crizele prin care trec bărbații nu au un impact direct asupra celor din jur. Am citit anul trecut un studiu publicat în Leadership Quarterly care conectează stabilitatea financiară a organizațiilor conduse de lideri cu tranzițiile lor din viața personală. Și surprinzător (sau nu) studiul arată că divorțul, una dintre tranzițiile provocatoare din viața personală a CEO se reflectă în mod direct în rezultatele lor profesionale strategice, cum ar fi pierderi financiare ale organizației pe care o conduc, performanță scăzută sau plecarea colegilor din echipă.

Din perspectiva celor dragi, care trăiesc indirect tumultul emoțional, care e oare doza sănătoasă de forță sau de sensibilitate cu care întâmpini abisul decăderii emoționale? Fără să-l menții sau să-l amplifici (una dintre formele de intruziune), fără să îl negi, respingi sau să asiști pasiv la derularea lui? Ca apoi să îl accepți dintr-un spațiu cu suficientă ancorare încât să poți oferi sprijin robust? Și odată acceptat abisul, cum îl poți întâmpina cu siguranță emoțională încât să-l inviți și pe celălalt într-un alt spațiu, care ar putea opri spirala decăderii?

Care resurse formează ”centrul de greutate” și stabilitatea celor din jur, resurse care oferă protecție împotriva atracției magnetice către o decădere împărtășită?

Cum putem crește băieții și adolescenții de azi în bărbații robuști emoționali de mâine, adaptați unei lumi care pare să fie cu tranziții permanente? Cum putem susține bărbații de azi să fie sursă de inspirație pentru băieții care cresc călcându-le pe urme?

Please accept statistics, marketing cookies to watch this video.