Filmul de vineri: Caché sau Ascuns
Astăzi vă recomand un film regizat de Michael Haneke, „Ascuns” (Caché), un film despre absurd, frustare și incertitudine. Haneke a creat o capodoperă politico-psihologică în care, din nou, îmbină atât de bine realitatea cu ficțiunea și te face să îți pui întrebări pertinente despre realitate și despre cum privești viața.
Georges, personajul principal, este gazda unei emisiuni TV în care se discută recenzii literare. În curând, Georges începe să primească niște colete cu casete video în care sunt filmări cu Georges și familia lui. Pe filmări pare că sunt filmați de undeva din stradă, unde pare că se află o cameră care îi urmărește constant. Nimeni nu pare să înțeleagă de ce se întâmplă acest lucru, cine ar putea trimite aceste casete și nici nu pot găsi camera ascunsă.
Cu timpul, filmările devin din ce în ce mai personale, sugerând că persoana care le trimite îl cunoaște pe Georges de mai multă vreme și îl urmărește cu atenție. Este foarte interesant de observat reacțiile personajelor în această situație ciudată, în care deși primesc niște casete cu momente din viața lor, aparent fără legătură sau sens, nu are loc nicio amenințare. Practic, nu există nicio explicație concretă pentru această situație alarmantă.
Georges se simte amenințat, disperarea cuprinde încet-încet întreaga familie, iar poliția refuză să intervină în lipsa unei amenințări explicite. Panica pune stăpânire pe Georges, care devine tot mai paranoic și tot încearcă, fără vreun rezultat, să afle cine este în spatele acestei întâmplări. Tot încercând să găsească autorul, ajunge să îl cunoască pe Majid, fiul unor algerieni care lucraseră la ferma părinților lui Georges și îl bănuiește pe acesta.
În exterior este despre evenimentele care au loc în casa părinților lui Georges, despre evenimentele politice din perioada respectivă și problemele dintre Franța și Algeria. Însă, filmul are și o dimensiune în care urmărește trăirile personajelor, care gravitează în jurul motivațiilor și a sentimentelor individuale. Prima scenă își are răspunsul în ultima, care trebuie urmărită cu mare atenție deoarece conține chiar ideea că povestea reală a stat ascunsă pe tot parcursul filmului – nu era despre conflictul extern, public, dintre popoare, ci despre conflictul mocnit, purtat în liniște dintre tați și fii.
Ce îmi place cel mai mult la acest film și în general la filmele lui Haneke este subtilitatea și răbdarea cu care urmărește și redă trăirile umane, în care arată cum sunt influențați oamenii de absurd, de incertitudine și cum reacționează fiecare atunci când sunt față în față cu aceste elemente. M-a atras foarte mult realismul, uneori brutal, și faptul că, deși este tare greu de digerat și de tolerat incertitudinea pe care ajungi să o trăiești alături de personaje, prin scenele bine gândite și replicile personajelor, filmul te menține curios. Practic, fără să vrei ești absorbit timp de două ore într-o altă realitate, una care are atât de multe în comun cu viața reală: este despre trăirea frustrării, toleranța la incertitudine și reacțiile care vin la pachet cu ele.
