Filmul de vineri: The Kite Runner – Vânătorii de zmeie
Azi, inspirată de evenimentele dureroase din țara noastră, vă recomand The Kite Runner (2007), un film care vorbește despre prietenia adevărată, loialitate, într-o lume abuzivă și nedreaptă, despre greșeli și repararea lor, despre ce înseamnă cu adevărat iertare.
Filmul spune povestea relației de prietenie a doi băieți, Amir și Hassan, doi băieți profund influențați de cultura în care au trăit, o cultură în care abuzul, frica și durerea i-a îndepărtat. Însă, în ciuda trădărilor și rănilor, cei doi s-au iertat și au reparat ce au greșit. Din fericire, cel care a abuzat și-a recunoscut și acceptat abuzul.
Un film bun de văzut sau revăzut, mai ales acum. Abuzul și narcisismul sunt mult prea prezente în viața noastră. Cred că revolta ar fi bine să fie a fiecăruia dintre noi, iar furia folosită pentru a ne schimba pe noi: să fim mai buni, să avem granițe, să nu tolerăm și acceptăm, sub nici o formă, abuzul și manipularea.
Cred că pentru mulți dintre noi problema este recunoașterea abuzului și manipulării – am fost mult prea familiarizați cu ele și ne este greu să le mai vedem. Se vede însă acum atât de clar diferențele dintre generații: părinți care încă mai justifică abuzul, și copiii lor, adulți acum, revoltați pentru că, din fericire, îl observă și nu vor să-l mai trăiască.
Niciodată nu este prea târziu să devii un om bun – este unul dintre mesajele profunde ale filmului. Observi cum evoluează personajele, cum se schimbă, cum înțeleg în ce fel au rănit, cum nu mai fug de vină și își asumă greșelile. Dureros, însă esențial. Sentimentul de îndreptățire se risipește pe măsură ce te reapropii de tine și de cel de lângă tine cu empatie și compasiune. Nu poți să te vindeci dacă nu simți și înțelegi cum tu însuți ai rănit. Și, da, a da vina pe alții este o lașitate uriașă. Și o la fel de uriașă lipsă de integritate și caracter.
În film este o scenă care mi-a reamintit de ceea ce trăim noi astăzi: Rahim Kahn, tatăl lui Amir, în puținele lor momente de apropiere tată-fiu îi vorbește despre păcatul suprem, și anume furtul, cauza tuturor păcatelor, spune el. De reflectat, într-adevăr. Poate, acum, în ceasuri grele, ar fi un bun moment să ne regăsim pe noi și să-l vedem mai clar pe cel de lângă noi.
Abuzul este întotdeauna menținut de lipsa de reacție, de absența granițelor clare, de lipsa de încredere și fermitate a celui abuzat. De greutatea de a vorbi despre abuz, pentru că, nu-i așa!, poți foarte ușor crede că „meriți” abuzul. Așa cum a reacționat și unul dintre personaje: Hassan a ales tăcerea și umilința.
https://www.youtube.com/watch?v=e0s7bn_OnA0