Filmul de vineri: Legenda lui 1900
În regia lui Giuseppe Tornatore, „Legenda lui 1900”, inspirat dintr-un monolog scris de Alessandro Barico și la care se adaugă coloana sonoră de Ennio Morricone, este o parabolă menită să surprindă și să sensibilizeze. Este ca și cum ați pluti pe o poveste pe ritmul muzicii plăcute de jazz în drum spre America.
Contrar așteptărilor, în acest caz 1900 nu este un an, ci un nume de persoană. Născut chiar la începutul anului 1900 și abandonat pe un vapor transatlantic, eroul nostru este găsit de Danny Boodmann, unul dintre membrii echipajului, care se decide să îl adopte și să îl crească pe vas. La opt ani ai lui 1900, din nefericire, Danny Boodmann moare într-un accident de muncă, iar micuțul curios și jucăuș rămâne al nimănui pentru a doua oară. De data aceasta, însă, întregul echipaj al vaporului împreună cu căpitanul îl adoptă pe copil.
Tot în jurul vârstei de 8 ani, 1900 descoperă pianul și începe să îi exploreze tainele. Notă cu notă, începe să le combine singur cum îi sună mai bine până când, într-o noapte, îi trezește pe pasageri care sunt plăcut surprinși de muzica lui. 1900 trăiește toată viața lui pe vasul Virginian, casa lui, și refuză să coboare pe uscat. Tot explorând, talentul lui se dezvoltă și începe să cânte împreună cu orchestra vaporului, ai cărei membri sunt disperați că nu pot ține pasul cu el atunci când începe să se lase dus de inspirație.
1900 adoră muzica, trăiește și își exprimă emoțiile prin ea. Are un discurs profund spre finalul filmului, în care spune: „Gândește-te la un pian. Are 88 de clape și nimeni n-are cum să spună altfel. Clapele nu sunt infinite, tu ești infinit. Cu ajutorul acestor clape, muzica pe care o poți crea este infinită.” Melodiile lui nu sunt înregistrate – sunt mereu altele, în funcție de ce îl mai inspiră. Singura piesă pe care o înregistrează este când, la insistențele lui Max, acceptă să producă un disc, ca să poată să îl audă mai mulți oameni. În timp ce înregistrează, apare la geam o fată care îi atrage atenția și îl inspiră – povestea melodiei „Playing Love”. Totuși, imediat după ce înregistrează, decide să păstreze discul – nu înțelege cum muzica lui poate fi ruptă de el și ascultată în alte părți ale lumii fără ca el să o cânte.
Pentru mine, acest film este despre ceea ce construiești cu ceea ce ai deja. Despre depășirea limitelor externe prin creșterea resurselor interne, despre ascultarea simțurilor, despre creativitate prin joacă, despre explorarea și exprimarea sinelui prin artă și găsirea bucuriei în cele mai mărunte lucruri, dar și despre frica de schimbare. Este un film ca o poezie, cu cadre care te iau prin surprindere. De exemplu, este o scenă în care prietenul lui Max îl întreabă: „De unde-ți vine muzica asta?” și el îi arată cum uitându-se la diverși oameni și imaginându-și poveștile lor este inspirat să compună. Un film pe care îl recomand cu drag.