Filmul de vineri: The piano teacher
Astăzi vă recomand filmul „Profesoara de pian”, în regia lui Michael Haneke. O adevărată provocare către empatie, acest film reflectă modurile complexe în care comportamentele și rolurile pot fi repetate și adaptate de oameni, în limitele și fără limitele tradiționale. Pe scurt, o spirală simbiotică de acțiune și reprimare perpetuată de normele și așteptările sociale, uneori urmate cu rigiditate, alteori încălcate dincolo de orice imaginație. În stilul său caracteristic, Haneke te poartă printr-o fărâmă de viață care îți pune răbdarea la încercare. Are o abilitate extraordinară de a crea scene extrem de inconfortabile, impertinente, care reflectă traume intense și neplăcute. Te pune într-un loc care îți displace profund, dar pur și simplu nu te poți sustrage din situație. Vrei să afli până unde poate împinge limitele.
Erica Kohut (Isabelle Huppert), personajul principal al filmului (care se bazează pe un roman autobiografic de Elfride Jelinek), este o profesoară de 40 de ani care predă pian la o academie de muzică vieneză. Genul de profesoară aspră, extrem de serioasă și de modă veche, Erika îi terorizează pe elevii săi. Apartamentul pe care Erika îl împarte cu mama ei (Annie Giradot) este un loc neprimitor și rece, un spațiu care se potrivește foarte bine cu scenele ieșite din comun, uneori bolnăvicioase care au loc acolo. Cele două dorm împreună în aceeași cameră, în paturi apropiate. Relația lor este amară, bolnăvicioasă și înfricoșătoare, cu multe momente de negativitate, multe momente în care se provoacă și se răzbună una pe alta.
După o scurtă introducere în relația mamă-fiică, filmul continuă cu prima întâlnire a Erikăi cu un tânăr pianist talentat, Walter Klemmer (Benoît Magimel). Erika și Klemmer discută despre diverși compozitori, în mod specific despre Schumann și o piesă pe care a compus-o în „amurgul” declinului său mental. Acest amurg este descris ca o scurtă perioadă în care era conștient de deteriorarea sa mentală și în același timp vedea clar și realitatea sănătoasă – un laitmotiv în filmele lui Haneke. Plecând de la povestea a lui Schumann, filmul este poziționat în această viziune extinsă a lumii, în care patologicul este expus la fel de clar și realist ca normalul.
Walter reprezintă tot ce Erika nu este. Provine dintr-o familie bogată, este un bărbat extrem de atractiv, atletic, calm, încrezător, echilibrat, talentat. Genul de om căruia mereu i-au mers lucrurile așa cum și-a dorit. Un om care obține cu ușurință ce își dorește și atât de diferit de Erika, Walter îi atrage rapid atenția, admirația și, în același timp, invidia Erikăi. Față de Walter, Erika simte frică, ură și atracție. Walter îi face avansuri în moduri destul de convenționale, iar Erika îi răspunde cu reproșuri și ciudățenii prin care pare că vrea să îl îndepărteze. Povestea lor romantică urmează un curs cât se poate de neconvențional în care patologicul își face loc din ce în ce mai mult și culminează cu scene din sfera sadomasochistă. O poveste în care patologicul se împletește cu normalul și îi împinge limitele, în încercarea de a fi acceptat. Cu cât Erika împinge mai multe limite, cu cât coboară propriile bariere și își expune fanteziile și perspectivele extrem de diferite de normele sociale obișnuite și îl forțează pe Walter să le accepte, cu atât el se îndepărtează.
Filmul descrie distrugerea treptată a stării de sănătate a Erikăi sub cele două identități prezente ale ei: masculinitate agresivă și de feminitate regresivă. În fața neobișnuitului, filmul face, în mod subtil, exact ce face mama Erikăi și restul lumii: refuză să îl accepte și să interacționeze cu el. Un film despre limite, respingere, dependență, abandon, singurătate și izolare, toate împletite cu muzică de calitate și expuse în moduri care îți captează atenția și îți alimentează curiozitatea.
https://www.youtube.com/watch?v=XNCBd2DaSpc
