Mind Education

Filmul de vineri: Saving Mr. Banks

Astăzi vă recomand un film profund și instructiv, despre abandon, așteptările negative cu care inițiem uneori relațiile și „profețiile” pe care le împlinim singuri prin acele așteptări. Scutul de protecție pe care îl dezvoltăm, măștile de duritate și exigență, ca rezultat al suferinței nevindecate și al goanei față de propriul trecut. Este vorba de Saving Mr Banks (În căutarea poveștii).

Filmul este inspirat dintr-o poveste reală și arată încercările anevoioase ale lui Walt Disney de a ecraniza cartea favorită a fetelor lui, „Mary Poppins”. El se lovește de încăpățânarea ferventă a autoarei timp de 20 ani, care refuză producerea unui film pornind de la propria poveste, ca și cum Hollywood-ul i-ar fura personajul mult îndrăgit. Totuși, când aceasta ajunge într-o situație financiară precară și riscă să își piardă casa, acceptă să meargă la Los Angeles în 1961, pentru a se întâlni cu Disney și a pune la cale ecranizarea poveștii.

Pregătirile sunt o ocazie perfectă pentru doamna Travers de a reflecta la copilăria ei, care a inspirat-o în scrierea propriului roman. Ea retrăiește experiența dureroasă cu tatăl ei, Mr Banks, dependent de alcool, care moare atunci când Pamela avea 7 ani. În ciuda acestor probleme, care au dus la izbucniri incontrolabile de furie și la un mariaj nefericit, Travers și-a idealizat tatăl. Când aceasta întâlnește echipa de lucru la studiourile de filmare, Pamela afișează o atitudine arogantă, punitivă, perfecționistă și critică. Ea nu este câtuși de puțin dispusă la compromisuri și consideră că dacă povestea este a ei, și filmul trebuie făcut exclusiv după doleanțele sale. Disney intuiește că în spatele acestei fațade dure și impenetrabile stă o poveste nespusă și dureroasă, așadar încearcă să o descopere
pe parcursul colaborării lor .

Putem observa câtă reprimare pune în funcțiune psihicul Pamelei. „Tristețea este o emoție absolut greșită”, spune ea, și evidențiază în repetate rânduri că Mary Poppins este inamicul sentimentelor și fanteziei. Încearcă să înghețe orice fărâmă de emoție, astfel încât să se țină la distanță de propria suferință, care reverberează puternic din trecut. În acest demers nesănătos pe care îl practică și în prezent, nu reușește decât să se înstrăineze mai mult de ea însăși și de ceilalți. De asemenea, Pamela vede la ceilalți multă „dramă”, proiectând asupra altora drama care se află în ea însăși și pe care o disprețuiește.

Într-o ultimă încercare de a colabora cu Pamela, după ce află adevărul care se perindă în spatele poveștii ei, Disney merge la ea acasă și îi dezvăluie propriile experiențe dureroase din copilărie, cu tatăl său abuziv. „Cu toții avem poveștile noastre triste, dar nu vrei să termini povestea și să ai o viață care să nu fie dictată de trecut?” este o replică ce produce o turnură în felul în care Pamela se raportează la propriul sine și propria poveste de viață.