Filmul de vineri: Wild sau În sălbăticie (2014)

După moartea subită a mamei ei diagnosticate cu cancer și în prag de divorț, după o serie de „experimente”, de la sex ocazional cu persoane necunoscute, „fericirea” heroinei, avortul unui copil al cărui tată e doar o bănuială, Cheryl se hotărăște să schimbe masca de experimentator – fata care spune da în loc de nu, și să redevină fata pe care o știa mama ei.

Filmul prezintă jurnalul de călătorie al lui Cheryl Strayed care, într-un impas sufletesc, se hotărăște să pornească într-o drumeție de-a lungul graniței Statelor Unite cu Mexicul, un traseu dificil chiar și pentru cei mai experimentați. 1.600 km. 3 luni de mers. Un drum lung, cu pericole, pe care puțini se încumetă să-l facă. Mult prea puține femei. Și puțini reușesc să ajungă la final, mulți abandonând.

Am văzut în acest drum o călătorie spre sine, pe care puține femei își iau timp să o facă. La fel ca mama lui Cheryl, majoritatea femeilor sunt mult prea prinse în viața de zi cu zi, prea preocupate de a se pune la dispoziția celor din jurul lor, de a le fi de ajutor, de a avea grijă de ceilalți. De abia când ajung la limită – un diagnostic de cancer în fază terminală, femeia își dă seama că niciodată n-am fost eu. Am fost mereu o mamă, o soție… Toată viața am stat pe scaunul din dreapta. Credeam că am mult timp.

Un film biografic care aduce în prim plan durerea. Durerea traumelor din copilărie, a unui tată abuziv. Traume care au lăsat urme adânci în sufletul tinerei femei și care se reflectă în comportamentul ei sexual dezordonat.

– Prefer să mă detașez când fac sex, spune Cheryl unui terapeut.

– Asta crezi că fac bărbații? Cine te detașează de tine? încearcă terapeutul să înțeleagă. Însă durerea e prea mare ca să o scoată în văzul lumii. Și atunci preferă să o anestezieze cu heroină și bărbați trecători prin viața ei.

O durere care stă în spatele unor comportamente greu de explicat pentru cei din afară. Cu atât mai mult cu cât Cheryl pare că are lângă ea un om bun, un soț care o sprijină, are grijă de ea, o iubește. Dar este totuși o durere care transformă. Problemele nu rămân probleme. Se transformă în altceva.

Luându-se la trântă, la propriu, cu rucsacul/bagajul ei imens, Cheryl începe încet încet să-și găsească echilibrul chiar și cu el în spate, să-și accepte bagajul (emoțional din copilărie), să-l care de colo colo și mai apoi să renunțe la o parte din el, din ceea ce nu-i mai folosește. În schimb, în locurile de popas primește pachete cu lucruri cu adevărat utile.  Bagajul emoțional pe care-l cărăm și noi zi de zi – de-acasă la serviciu, de la serviciu înapoi acasă, înapoi la copiii noștri. Și nici nu ne dăm seama, nu ne luăm răgazul să vedem ce anume ne mai este folositor sau nu. Ce anume putem să lăsăm deoparte, pe marginea drumului, pentru a face loc pentru alte lucruri, alte experiențe noi în viața noastră.

Pe parcurs, Cheryl află că e în regulă să dai deoparte ce nu-ți mai folosește, poți arde filele din carte (din propria carte) ce nu-ți mai sunt necesare. Pe măsură ce procesăm trăirile din trecut. Ne curățăm. Pentru că, nu-i așa, n-ai de ales. Trebuie să renunți la ceva ori de câte ori ajungi la o răscruce de drumuri. Și în același timp lăsăm loc să iasă la iveală și amintirile frumoase, imaginile calde ale locurilor sau oamenilor pe care îi iubim. Adevărate refugii.

Dialogurile sunt atât de simple, dar pline de sens. Dialoguri cu oamenii care îi vin în cale. Dialoguri între ea și criticul din mintea ei. Și dialoguri care mai răsună din trecut, cu fratele, cu mama ei.

-Suntem chelnerițe cu normă întreagă, spune Cheryl.

–Suntem studente! subliniază mama ei, mândră și entuziasmată de reluarea studiilor.

–Studente cu datorii pe toată viața. Nu suntem bogate.

–Suntem bogate în dragoste.

Cu toate astea Cheryl, pare că-i reproșează mamei faptul  de a fi rămas într-o relație abuzivă. O discuție dureroasă despre alegerile pe care mama le-a făcut când a fost tânără, pe care cu greu și le pot copiii explica.

– Ești singură pentru că te-ai măritat cu un nemernic alcoolic și bătăuș. Ce parte din asta nu înțelegi?

–Nimic nu înțeleg… Dacă regret că m-am căsătorit cu un nemernic alcoolic și bătăuș? Nu, pentru că te am pe tine. Nu-i ușor, dar merită.

– Asta ești cea mai bună „tu”?, o întreabă Cheryl pe mama ei.

– Încerc… Și apoi ce? Dacă te pot învăța ceva, e să te regăsești pe tine.

Filmul m-a impresionat pentru că surprinde atâtea fațete și roluri ale unei femei de-a lungul vieții: fetița față în față cu tatăl abuziv, fiica în rolul de judecător al părinților, fiica în rolul de îngrijitor al mamei, femeia cu sexualitatea ei (când dezordonată, când prea temătoare), femeia în rolul de soție și mamă, femeia matură în încercarea de a se regăsi.

Și dacă mă iert? Dacă îmi pare rău? Dacă heroina m-a învățat ceva? Dacă m-aș culca cu toți oamenii aceia? Dacă lucrurile pe care le-am făcut m-au adus aici, în acest punct al vieții? Dacă n-am fost niciodată salvată? Finalul călătoriei aduce liniștea mult căutată. Salvarea nu stă în alții, ci în ea însăși. Dacă aș da timpul înapoi nu aș face nimic diferit. Și după ce m-am pierdut în pustiul durerii mele, am găsit propria cale. Viața mea, ca oricare alta. Atât de prezentă. Aparținându-mi mie. Cât de sălbatic a fost să fie.

Ecranizarea romanului omonim scris de Cheryl Strayed a avut 2 nominalizări la Oscar, 1 nominalizare la Globul de Aur, Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriță – Reese Witherspoon.