Mind Education

Practica stării de bine: Despre încredere. Ce aş fi vrut să ştiu de la 20 de ani

Sursa foto: www.pexels.com

Încrederea stă la baza oricărei relaţii atât acasă, cât şi la muncă. Cum putem trăi, iubi sau munci împreună, dacă nu avem încredere în cei de lângă noi? Sau, dacă eu nu sunt de încredere faţă de cei apropiaţi. Când oamenii au încredere unii în alţii, ei îşi deschid mintea şi inima. Şi apoi, construiesc împreună familii sănătoase, proiecte îndrăzneţe, afaceri, lucruri utile, o viaţă cu sens.  

Pentru că încrederea este un aspect atât de important, am încercat să o înţeleg şi să o experimentez mai mult. Toate acestea le voi discuta la workshopul din 26 ianuarie Încrederea în mine şi în ceilalţi”, eveniment care face parte din proiectul Practica Stării de Bine. Până atunci, mă opresc doar la câteva aspecte, pe care le consider utile şi interesante.

  1. Încrederea începe de la mine

Încrederea e o valoare pe care o subestimăm, de multe ori. Şi considerăm că trebuie să existe, fără să facem ceva deosebit. De cele mai multe ori, aşteptăm ca cel de lângă noi să construiască încrederea în relaţie: partenerul de cuplu, şeful, prietenii, colegii. Adevărul este că încrederea începe mereu cu mine: cu intenţiile, cu atitudinea, cu modul în care interacţionez. Cu felul în care sunt aproape de mine, de emoţiile şi de nevoile mele, de sufletul meu. Cu încrederea mea în mine.

În general, cu toţii ne dorim să avem dreptate. Însă, când nevoia aceasta apare (mai) mereu, indiferent de situaţie, duce la rupuri în relaţie, creând neîncredere. Când îl devalorizez pe ceilalalt, mă îndepărtez de el. Una dintre dimensiunile încrederii este încrederea în potenţialul şi abilitaţile celuilalt, în capacitatea lui de a lua decizii. Încrederea că şi perspectiva lui asupra situaţiei ar putea fi validă. Sau cel puţin la fel de „validă” ca şi perspectiva mea. Că, uneori, aceeaşi situaţie poate genera două „adevăruri”: al meu şi al lui.

Suntem împreună … la bine şi la greu. Când este bine e mai uşor să fiu alături de celălalt. Provocarea cea mai mare apare atunci când este greu, dureros. Când celălalt trece prin momente dificile sau doar printr-o situaţie de indispoziţie şi imi este greu să empatizez cu el. Prefer să abordez problema ca şi cum nu ar exista sau mă îndepărtez sau evit apropierea pentru că este prea multă durere sau este, pur şi simplu, un disconfort. Pentru că, de fapt, îmi este greu să fiu în contact cu propriile mele emoţii.

Putem privi trădarea din două perspective. Fie putem privi trădarea ca pe un cadou, care ne ajută să ne cunoaştem mai bine. Fie putem privi trădarea din perspectiva de victimă, ca fiind ceva ce ni s-a întâmplat oarecum independent de noi. Problema este că atât timp cât rămân în postura de victimă, nu pot ieşi din situaţie. E nevoie să fiu în contact cu propriile emoţii, să-mi asum responsabilitatea şi să–mi răspund la nişte întrebări: Care a fost şi contribuţia mea la această situaţie? E posibil să nu-mi fi exprimat destul de clar nevoile? Ce îmi spune vocea internă? Eu am fost de încredere pentru celălalt?

Dezamăgirile sunt oportunităţi să-mi analizez comportamentul şi să îmbunătăţesc relaţiile.

Suntem tentaţi să credem că încrederea în celălalt se pierde doar atunci când se întâmplă o ofensă majoră: minciună, infidelitate, furt, manipulare.  Adevărul este că, cel mai frecvent, încrederea în celălalt se pierde treptat în situaţiile minore, subtile, uneori neintenţionate, care apar zi de zi.

Fiecare dintre noi s-a întâlnit, la un moment dat cu neîncrederea, fiecare a dezamăgit pe cineva sau a înşelat încrederea cuiva, intenţionat sau neintenţionat. Însă, în timp ce la unii neîncrederea apare din când în când, alţii trăiesc neîncrederea zi de zi, cu durere şi relaţii disfuncţionale. Indiferent de situaţie, poţi aborda acest aspect al vieţii tale citind un articol sau o carte, mergând la un workshop, făcând şedinţe de psihoterapie, alocându-ţi mai mult timp pentru tine şi relaţiile tale. Cu grijă şi înţelegere.