Iubire sau dependență
„A plecat și mi-a luat inima cu ea.” „Fără el nu pot trăi.” „Nu pot să fac nimic dacă nu am vești de la ea.” „Iubirea lui mi-a dat un sens în viață.”
Atât de multe s-au spus, s-au scris și s-au făcut în numele iubirii. Povestea ei are mai multe anotimpuri: este îndrăgosteala de început, vie, plină de speranță și bucurie crudă, adesea tumultoasă și pasională. Îndrăgosteală pe care, apoi, unii dintre noi o transformă într-o iubire așezată, în care își au loc în mod egal povestea ta și povestea mea – povestea noastră, bucurie caldă și plină de conținut, despre a da și despre a primi, despre a crește împreună.
De ce este însă, uneori, iubirea dureroasă? Aștept de la celălalt să se potrivească perfect în golul din mine, să îl umple constant, să știe de la sine cum să o facă. Să fim una, el și cu mine. Să respirăm în același ritm, să visăm la fel, să ne dăm cu totul unul altuia. Îl pedepsesc când nu poate să îmi fie alături așa, îl resping, și apoi, paradoxal, sufăr din cauza distanței ce astfel s-a creat. Îi cer mai mult și mai mult. Fără cel de lângă mine nu exist, el este garanția că toate rănile mele vor fi vindecate – teama că nu voi fi iubit/ă, neliniștea de a rămâne singur. Devin dependent/ă de el/ea, de relația noastră. Nu pot trăi doar prin și pentru mine. Aștept mereu un semn, pe care să îl pot interpreta ca este aici. Orice distanțare, firească, este amenințătoare. Îl acuz pe celălalt că nu mă iubește așa cum am eu nevoie: “Dacă m-ai iubi cu adevărat ai ști că…”
Oare iubesc?
Nu iubesc, sunt dependent/ă. Dependența este despre nevoia constantă de celălalt – prezența lui este garanția faptului că eu, ca parte din noi, voi fi bine. Iubirea dependentă provoacă durere, este ca o experiență într-un imens montaigne-rousse, nu știi ce te așteaptă după următoarea curbă. Nimeni, nicicând, nu poate fi suficient pentru a umple un gol ce există acolo demult, care, cu fiecare respingere sau lipsă, devine mai mare și mai mare.
Iubirea adevărată, matură ne conține însă pe amândoi. Pot să exist separat de tine, să te bucuri de mine complet, cum sunt și nu numai cum ai tu nevoie. Este despre cunoaștere și prietenie, despre curiozitate, despre grijă. Iubirea matură este despre asumare – mă cunosc și eu sunt responsabil de mine. Știu ce am nevoie și cum să îți cer. Dacă tristețea ta devine tristețea mea, te înghit, vreau să te fac una cu mine. Dacă însă îți văd tristețea și îți sunt alături, te ascult și te însoțesc în povestea ta, suntem separați, și mai bogați astfel. Sunt atent și grijuliu cu tine, pentru tine și nu pentru a te păstra alături. Iubirea adevărată este o poveste de însoțire, eu exist și mă cunosc pe mine, pot să am grijă de mine și să îți dau și tie, tu exiști și te cunoști pe tine, poți să ai grijă de tine și să îmi dai și mie.
Cum pot să învăț să iubesc sănătos?
Este important să înveți semnele iubirii dependente – dacă ești atât de implicat încât nu poți trăi fără celălalt, dacă îți creează neliniște distanța de el/ea, dacă neliniștea dispare cu un semn oricât de mic de la el/ea, dacă ești constant nemulțumit de ceea ce primești de la partenerul sau partenera ta sunt șanse serioase să fii dependent. Te ajută însă să înveți să te cunoști: care este nevoia ta din spatele dependenței? Cum s-a format? Ce poți să schimbi la tine, astfel încât tu să fii acea persoană, așa cum îți dorești și de la partenerul tău să fie. Este important să înveți să te bucuri de tine, tu cu tine, să îți dai tu ție ceea ce aștepți de la celălalt, să dai celor din jur ceea ce ai avea tu nevoie să primești de la ei. Dă-și voie să fii diferit de partener/a, și lui asemenea. Ai nevoie de pasiunile tale, de visele tale, de drumul tău pe care să ți-l construiești, tu pentru tine. Povestea ta să fie și despre tine, nu numai despre voi. Drumul vostru să fie despre amândoi, în egală măsură. Să fie despre liniște, și nu despre amenințare.
