Iubirea și relația de cuplu – între fantezie și realitate
„Dacă mă iubește cu adevărat, atunci fericirea în cuplu ar trebui să vină de la sine.” Cât adevăr este oare în această convingere?
Trăim într-o lume care, pe de o parte, idealizează iubirea și care promovează, pe de altă parte, convingeri și comportamente dăunătoare relației de cuplu. Prețul plătit este adesea mare și dureros și se traduce prin tot mai multe cupluri nefericite, resemnate și fără încredere în existența unei relații satisfăcătoare pe termen lung: „Oricum, relațiile bune se încheie. E bine la început, apoi totul devine plictisitor și dureros”. Uneori e vorba de oameni singuri, ce trăiesc cu frica de intimitate și de a fi răniți: „Îmi e bine singur, măcar fac ce vreau și nu mă bate nimeni la cap”. O altă categorie e cea a oamenilor care adoptă perfecționismul ca formă de apărare: „Nimeni nu este suficient de bun pentru mine”. Apoi sunt cuplurile care își găsesc refugiul în muncă, în copii, prieteni, pasiuni, relații extraconjugale emoționale și/sau sexuale, care și-au pierdut speranța că pot avea relația visată. Și renunță. Pentru că nu mai văd modele care să le dea speranță: „Arată-mi și mie un cuplu fericit. Toți au probleme, doar că le ascund.” Sau decid că soluția salvatoare este schimbarea partenerului: „Doar el e vinovat pentru nefericirea mea. El trebuia să se schimbe ca să mă facă fericită”.
În realitate, dincolo de fantezii și iluzii, o relație de iubire sănătoasă se bazează pe sentimente puternice. Însă cuplul uită un factor cheie: o relație implică o alegere. Iar alegerea pornește de la cunoaștere – a ta și a partenerului –, maturitate emoțională, și nu în ultimul rând autonomia a doi adulți care se preocupă și își doresc să evolueze împreună. Însă o relație de durată se construiește prin gesturile mici, de zi cu zi, implică muncă, atenție, dar și capacitatea de a depăși crizele și incompatibilitățile. Pasiunea în cuplu nu e un dat; ea trebuie întreținută.
Cum se nasc fanteziile despre iubire și viața de cuplu
Înțelegem și învățam ce este iubirea de la părinții și bunicii noștri. Din felul în care și-au trăit ei relația de cuplu: cu afecțiune, distanță, răceală, compromisuri, reproșuri. Maturizarea noastră emoțională este, deci, în directă relație cu ei și, în subsidiar, cu relațiile noastre precedente. Experiențele emoționale din trecut, deci, ne modelează convingerile și percepțiile personale legate de dragoste și cuplu. Iar mintea umană e capabilă să construiască ziduri, pesimiste sau optimiste, dar la fel de fanteziste: „Iubirea adevărată este suferință”. Sau: „Căsnicia distruge pasiunea și dragostea”. Sau: „Fericirea în cuplu vine de la sine, fără efort”.
Iubirea nu ne rezolvă problemele personale
Una dintre cele mai frecvente și nerealiste așteptări despre iubire și relația de cuplu este aceea că partenerul este responsabil de fericirea celuilalt: alături de el problemele mele vor dispărea. E de multe ori apanajul celor care își tot schimbă partenerii, ajungând tot în punctul de a fi dezamăgiți. Și asta pentru că nu și-au asumat rolul în eșecul cuplului – „Partenerul avea o problemă, el trebuia să se schimbe.” Ei pun pe umerii celuilalt suferința, nefericirea și neîmplinirile personale. La polul opus, „dependenții de iubire” nu înțeleg că autonomia este esențială: nu poți să iubești dacă nu ești capabil să stai singur, să tolerezi singurătatea, cu o stabilitate și un confort emoțional care să nu depindă de partener. Se vorbește foarte mult de comunicare și intimitate în cuplu, însă proba maturizării emoționale este autonomia: capacitatea de autocontrol, de responsabilitate personală. Multe dintre „problemele de comunicare” apar tocmai din lipsa autonomiei partenerilor.
Să nu uitam că două treimi dintre adulți au un pattern de personalitate disfuncțional (narcisist, evitant, agresiv, dependent) și dificultăți sau tulburări de sănătate mentală al căror tratament, cu siguranță, nu este „iubirea”. Partenerul te sprijină, e alături de tine, poate face schimbări de care tu ai nevoie pentru a-ți rezolva problemele, însă nu, nu poate să fie terapeutul sau vindecătorul tău.
Cum putem trăi fericiți până la adânci bătrâneți?
Trebuie să te reîntorci la tine, să-ți înțelegi experiențele din trecut, care-ți sunt zonele de rezistență, transformare și evoluție. Cu alte cuvinte: ai nevoie de mai mult timp cu partenerul? Învață să fii mai independent, să-ți „controlezi” bucuria și confortul emoțional, și astfel partenerul nu se va simți sufocat, ci se va apropia el de tine. Dar e nevoie de spațiu. Un spațiu vital, pe care tu trebuie să-l oferi. Pentru binele și sănătatea cuplului.
