Nimeni nu se salvează singur
– Cine am devenit?
Știi că ai devenit copia tatălui tău. În timp ce te prefăceai că fugi cât de departe de cel care ți-a dat viață. Folosești vorbele lui… În sfârșit ești tu însuți, partea cea mai rea din tine însuți.
Nimeni nu se salvează singur este titlul unei povești triste a unui cuplu cu doi copii, divorțați, care se întâlnesc să vorbească despre vacanța copiilor. O poveste bine scrisă a autoarei Margaret Mazzantini. Oamenii sunt atât de singuri, spune autoarea, iar disperarea te face mai uman, dar nu te învață să trăiești.
Traiul în doi nu este unul lin și ușor, cel puțin nu tot timpul. Iar autoarea are dreptate, disperarea nu te învață să trăiești. Cu siguranță nu în doi. Rănile, ca și vindecarea, iau timp. Îți iau timp să le cunoști. Timp să se dezvăluie. Luni și ani. Uneori ai sentimentul că ai scăpat de ele, că le-ai vindecat, pentru că le-ai înțeles!, însă nu e chiar așa. Se retrezesc, cumva, în relația cu cel iubit, cu cei apropiați, cu toți față de care ești atașată.
La fel și vindecarea: este ca o mare, uneori liniștită și cu ape line, alteori cu furtuni atât de puternice, încât nu mai întrezărești pământul și nu mai știi dacă îl vei mai atinge vreodată. Și te întrebi de ce revine durerea? Credeai că a trecut, că acum totul e bine – ești iubit/ă și iubești, vă este bine – până la o altă trezire a unor dureri neștiute. Și uneori ataci, judeci, ca și în trecut, alteori, tu sau el, unul dintre voi este mai înțelept, și durerea își găsește alinarea și așa, încetul cu încetul, o vindeci. Orgoliul și suferințele, cicatricile nevindecate din relațiile din trecut – cu părinții sau alți parteneri romantici – mențin rănile deschise, și ele te vor răni și îl vor răni pe cel de lângă tine. Și, astfel, te vei îndepărta de iubirea după care tânjești și de care ai atât de multă nevoie.
Disperarea nu are granițe, însă durerea are. Ca să nu te copleșească durerea și să nu devină disperare ai nevoie de granițe puternice. Ai nevoie de oameni pe care să te poți sprijini și de credința puternică în bine, în cuplu, în voi doi – pentru voi doi. De ritualuri de vindecare, de anumite rutine, oricât de banale ar părea: cafeaua, dușul, plimbarea sau gătitul. Orice îți dă răgazul să trăiești. Orice te face să simți că trăiești. Să NU fugi. Să te poți privi.
În cuplu, mai ales când ești îndrăgostit, uiți de lucrurile neîncheiate sau nerezolvate – parcă nu există, nu au existat vreodată, nu-și au rostul. Te simți bine, de ce să schimbi ceva?! Ești iubită, ești iubit, așa cum ești acum. Însă nu uita: nu te-ai dezvăluit cu totul. Nici jumătatea ta. Și asta nu pentru că vrea să ascundă, să te mintă, să te înșele. Pentru că încă nu-și amintește rănile, pentru că pe fondul euforiei rănile sunt amorțite. Însă, din păcate, ies la iveală, revin în forță în momentele de stres, oboseală, de criză a cuplului și cer să fie vindecate. Rapid și urgent. Leneveala și delăsarea din trecut acum te costă. Întotdeauna tardiv ne dăm seama că ele ar fi trebuit conștientizate, expuse, confruntate mai devreme, atunci când ne era bine.
Dar la bine nu ne mai gândim la detaliile astea. Detaliile sunt, de fapt, obiceiuri, atitudini sau convingeri rigide, vechi depresii sau anxietăți, nesiguranțe. Sau forme de lipsă a autonomiei și autocontrolului. Traume mai vechi – toate se retrezesc.
Îndrăgostirea doar le adoarme și te lasă să visezi, poate pentru a-ți da forța să revii la tine și la voi când vă va fi greu. Doar că la greu puțini găsesc puterea să dea piept cu realitatea, cu lucrurile pe care le-am lăsat în suspensie – doar eram îndrăgostiți. Mulți caută soluții simple, rapide, ușoare. Renunță după 2-3 încercări. Nu prea ne-a reușit ce ne-ați sfătuit. Tot ne criticăm și tot mai distanți sau Dacă venim o dată sau de două ori la dvs., credeți că este de ajuns?
Este uimitor cât de multă dorință de repede și fără efort avem în ciuda disperării și durerii. Suntem prea obișnuiți cu neglijența, cu delăsarea, cu lejeritatea. Cu lipsa anduranței. Prea obișnuiți să supraviețuim, să rezistăm sau să fugim, pur și simplu. Prea copii. Fără toleranță la efort, eșec, disconfort: nu a mers, am încercat, dar nu pot face singur o relație să meargă. Sau, și se întîmplă tot mai frecvent, mulți nici nu mai cred că este ceva de făcut – că pot fi sprijiniți, ajutați, ghidați. Că lucrurile se pot îndrepta sau că merită să își dea o șansă. Apelează în schimb la abordări simpliste, puerile și comode, dacă e să fim sinceri – dacă doi oameni se iubesc, atunci lucrurile merg de la sine –, ori refuză din orgoliu sau din principiu ajutorul: nu avem nevoie de nici un psiholog, ce naiba știe el despre viața mea? Niște prostii!
Una peste alta, adesea, după perioada de lapte și miere, nu există o rezistență la disconfort, iar la primele semne de tensiune, de necaz, de neînțelegere, chiar pe chestiuni mărunte, cuplurile dau bir cu fugiții – de ce să mă chinui?! Și, adesea, o iau de la capăt și sfârșesc spre același deznodământ.
Un cuplu solid, trainc, se construiește însă numai pe această rezistență la greu – la orice fel de stare care ne produce disconfort. Nesiguranța sau durerea, spre exemplu, iau timp să fie înțelese, frica de intimitate are nevoie și ea de multe confruntări și multe experiențe. Apoi sunt necazurile, dificultățile inerente ale vieții care trebuie duse împreună. Prin care trebuie să trecem împreună. Așadar, aveți răbdare cu voi și cu cel de lângă voi. Acum, la început, vă este ușor. Și ca să vă fie mai ușor mai târziu, faceți în fiecare zi un pas către voi și partener. Din timp! Când vă va fi cel mai greu va conta.
Nimic mai frumos: iubirea este pentru cei curajoși și liberi. Dar nimic mai adevărat: liberi de frică, nesiguranță, confruntare, durere. Pentru că poți fi, cu adevărat liber, nu atunci când ești singur, ci atunci când te simți în siguranță, iubit.
