Părinți de adolescenți
Băieții mei își trăiesc din plin adolescența și, oarecum, provocată de evenimentele prin care ei trec, mi se întâmplă să mă întorc cu mintea și cu sufletul la anii mei de adolescență. Retrăiesc momente diverse, câteodată cu nostalgie, unele cu strângere de inimă, sau sunt clipe pe care pur și simplu aș vrea să le uit. Ce și când ne-a fost greu, ce ne-a rămas nerezolvat, ce am îngropat din propria noastră adolescență, tot acest amalgam se regăsește în însăși situațiile prin care copiii noștri, adolescenți acum, trec. Și, mai mult de atât, sunt experiențele de care au cea mai mare nevoie și în parcursul cărora le putem fi alături.
Le va fi poate greu să afle care le sunt cu adevărat nevoile, cum să pună limite, cum să nu fugă din relații, ce înseamnă prietenia, cum să-și înțeleagă vulnerabilitățile și modul în care acestea le influențează alegerile. Iar rolul nostru acum este să înțelegem – pe ei, dar și pe noi înșine – și să le fim alături. Pentru a-i putea înțelege, ne-ar fi poate util să ne aducem aminte cum vedeam noi, părinții de astăzi, viața în anii de adolescență: care ne erau temerile? Dar visele? Nevoile? Găseam sprijin în adulții de lângă noi sau mai degrabă nu?
Probabil, cei mai mulți ne-am dorit – ca orice adolescent de azi sau de ieri – să fim acceptați, să avem un loc al nostru în grup, să ne simțim valoroși, importanți. Câteodată grupul, anturajul se dovedea periculos venind cu tentațiile vîrstei: alcool, petreceri la limită, sex, chiulul de la școală. Poate ne-am întrebat – ce este bine pentru mine? De ce am intrat în acest context? Ce mă ține aici? Cum pot oare să ies? Cui să-i cer ajutorul? Sau, poate, unii dintre noi nu reușeam să fim parte din nici un grup sau gașcă, inadecvarea era copleșitoare, iar frământările dureroase, cu sentimente de respingere, inferioritate, frustrări, complexe.
Sau poate realitatea nu era chiar atât de extremă, dar ne-am îndrăgostit și nu am știut ce să facem, cine ar fi putut să ne asculte, să ne ajute cu un sfat fără să ne simțim rușinați sau judecați în vreun fel. Sau poate am fi vrut, pur si simplu, să descoperim alte lumi, să trăim mai mult decât în cercul standard format din casă și școală – poate ne-am simțit blocați pentru că nu știam ce drum să alegem. Unde și cum am fi putut găsi sprijin și ghidare?!
Adolescența, așa cum am trăit-o și noi, este o vârstă a schimbării, iar schimbarea, fără un sprijin înțelept, este greu de gestionat. Ca și noi, copiii noștri adolescenți își doresc să fie liberi, să schimbe lumea, să fie diferiți, să fie poate mai mult decât noi. Sau poate numai altfel. Să își dovedească măsura, să își afle limitele, câtodată în sensul bun, dar uneori și riscând-și sănătatea sau viața.
Au nevoie de noi să îi purtăm, cu discreție, înțelepciune, compasiune și înțelegere, așa cum poate unii am fost purtați, sau cum alții am fi avut mare nevoie să fim purtați. Au nevoie și avem nevoie să îi cunoaștem, acceptându-i, să învățăm care le sunt pasiunile, care le sunt visele cele mai nebunești. Să le fim stâlpul pe care oricând se pot sprijini, portul în care pe timp de furtună sau poate numai din dor se pot oricând și, în orice condiții, întoarce.
Dacă îi lăsăm singuri acum ne lăsăm treaba de părinți la jumătate de drum. Pentru că acum mai mult decât oricând au nevoie de înțelepciunea, răbdarea și căldura noastră. Au nevoie să le fim modele. Este greu câteodată, suntem noi înșine uneori vulnerabili și adesea nu știm cum să facem față tuturor provocărilor. Însă asumarea relației, fără control sau critică, spunându-i te iubesc – așa cum aș fi avut eu nevoie să aud și să fiu iubit – te accept pentru ceea ce ești, te voi proteja – cum un părinte este dator să te protejeze – reprezintă baza sănătoasă și premisa esențială să creștem un om bun.
O poveste zen spunea așa: “A fost odată un tânăr arcaș, extrem de priceput, care câștiga toate concursurile la care participa. Îndrăzneala lui creștea după fiecare victorie. Aflase că într-un sat, un bătrân maestru zen era cunoscut ca fiind un arcaș iscusit. Și pentru că își dorea să dovedească că este cel mai bun, l-a provocat pe bătrânul maestru să se întreacă. Bătrânul a acceptat provocarea. Tânărul și-a demonstrat iscusința, trăgând prima săgeată, de la o distanță seriosă, direct în mijlocul țintei. A mai scos o săgeată, iar cea de-a doua a spintecat-o pe prima. Bătrânul maestru s-a ridicat calm, și fără să își scoată arcul a pornit spre munte. Curios, tânărul a plecat după el. Au urcat până au ajuns la o prăpastie abruptă, traversată de un pod firav. Tânărul s-a oprit, în timp ce maestrul a mers până la mijlocul podului. Calm, și-a ales ca țintă un pom îndepărtat, și-a scos arcul, a potrivit săgeata, și cu mână sigură a tras exact în mijlocul țintei. S-a întors și când a pășit cu grație pe pământ sigur i-a spus tânărului: “Acum este rândul tău”. Privind terorizat prăpastia adâncă, aproape fără sfârșit, podul fragil și instabil, tânărul a rămas blocat, incapabil să mai facă un singur pas. “Ai abilități fizice extraordinare să îți folosești arcul”, i-a spus maestrul, simțindu-i gândurile, “dar mai ai de învățat cum să te sprijini pe mintea ta atunci când dai drumul unei săgeți.”
Întorcându-ne la rolul nostru de părinți de copii adolescenți, este important să știm că au nevoie să le fim alături – învățând despre ei și despre noi, petrecând timp împreună, păstrând în suflet propria noastră adolescență și lecțiile ei, fiindu-le modele, uneori punând limite, pentru a-i ajuta ca mintea lor să poată sprijini extraordinarele resurse ale vârstei.
