Mind Education

Practica stării de bine: Să ne înțelegem creierul și corpul.

Sursa foto: www.pexels.com

„Cum ar fi dacă v-aș spune că lumea, așa cum o vedem noi, este doar o iluzie construită de mintea noastră?” – așa își începe David Eagleman discursul în documentarul „The Brain”. Și are dreptate. Tot ce se întâmplă în jurul nostru, texturi, culori, sunete, imagini, dar și în interiorul nostru, emoții, gânduri, ce înseamnă anumite gesturi sau cuvinte pentru noi, este procesat în interiorul propriului nostru creier. Fiecare dintre noi avem o realitate proprie, subiectivă, prin care vedem, interpretăm și dăm o semnificație realității obiective.

Am început proiectul „Practica Stăii de Bine” cu atelierul „Din grijă pentru creierul și mintea noastră. Practica flexibilității mentale” tocmai pentru a porni pe drumul pe alocuri anevoios al cunoașterii de sine cu înțelegerea modului în care funcționează corpul și creierul nostru. Realitatea subiectivă despre care vorbeam mai sus este construită din mai multe componente și toate au un cuvânt important de spus atunci când reacționăm într-un anumit fel, când simțim, când vedem situațiile prin care trecem într-un anume fel.

Așadar, prima parte din modul în care vedem lumea înconjurătoare ține de biologie, de temperament și de trăsăturile de personalitate pe care le-am moștenit de la părinții noștri. Toate acestea determină în proporție de până la 50% modul în care vedem realitatea. Sunt mai degrabă introvert sau extravert? Îmi place să petrec mai mult timp singur și să îmi explorez universul interior sau mă energizez mai degrabă atunci când petrec timp cu alți oameni? Cât de intens simt emoțiile? Este atât de intens încât devine copleșitor sau mai degrabă nu prea le iau în seamă? Sunt o persoană căreia îi place structura și caut să urmez regulile sau prefer mai degrabă să fac lucrurile așa cum vin? Îmi place să încerc lucruri noi sau prefer familiaritatea? Îmi place să interacționez cu oameni și sunt foarte atent la nevoile lor sau mai degrabă iau mai mult în calcul nevoile mele și îmi e mai greu să le văd pe ale altora? Până la un punct, toate aceste lucruri țin destul de mult de baza noastră biologică. Ceea ce ține de biologie nu putem schimba, însă putem să vedem asta ca pe o resursă, ca pe o bază stabilă pe care ne putem bizui.

A doua componentă importantă a modului în care vedem lumea sunt tiparele care se formează încă din copilărie și până la momentul în care ne aflăm. În perioada dezvoltării, copilul este „ca un burete” cum spun mulți. Creierul unui nou născut este ca un brăduț de Crăciun, se aprind foarte multe beculețe, se activează multe părți din creier. Scopul implicit al fiecăruia dintre noi este să ne adaptăm cât mai bine la mediul înconjurător, așa ne-a înzestrat natura pentru a supraviețui și a ne transmite genele mai departe. Față de animale, bebelușul nu se naște atât de bine echipat pentru a supraviețui în primii ani de viață, așa că depinde de atenția și grija adulților care îl cresc, în special a mamei. Suntem construiți de așa manieră încât avem instinctul de a renunța la nevoile și la autenticitatea noastră pentru a păstra atașamentul cu adulții care ne cresc. Prin urmare, întrucât așa este mai eficient pentru creier, începem să dezvoltăm tot felul de tipare prin care ne adaptăm la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Cum nu avem resurse nelimitate și este un consum foarte mare de resurse să formăm tipare noi zilnic sau prea des, creierul a evoluat prin crearea unor automatisme prin care răspundem la realitatea obiectivă, externă.

Dacă în copilărie învățăm că mama vrea ca lucrurile să fie făcute într-un anumit mod, „perfect” pentru ea, și dacă nu le facem așa ne reproșează sau ne pedepsește, atunci renunțăm la autenticitate, la a găsi alte moduri de a face acele lucruri și adoptăm modul în care le face ea. Cum spuneam mai sus, acesta este un instinct, nu o alegere conștientă. Dacă nu ne adaptăm în aceste relații primare, credem și uneori chiar ni se confirmă că ceilalți nu ne acceptă așa cum suntem, că ne pot abandona, pedepsi sau certa. Fiind mult prea dureros și necunoscut pentru un copil, este mai ușor să se detașeze de emoțiile provocate de aceste comportamente și așa încep să se formeze tiparele. Acestea se formează în legătură deplină cu temperamentul și cu trăsăturile de personalitate, cu biologia noastră.

Prin urmare, dacă ai nevoie mai mare de predictibilitate și structură, îi vezi pe părinții tăi urmând cu strictețe regulile și făcând lucrurile așa cum au convenit inițial, dacă te critică, te ceartă sau te pedepsesc atunci când nu faci cum „trebuie”, poți dezvolta destul de ușor un tipar de perfecționism. Vei vrea ca lucrurile să fie făcute ca la carte, așa cum se cere, așa cum ai stabilit, poate vei simți o presiune mai mare decât alte persoane să duci lucrurile la capăt și poate chiar să fie mai frustrant atunci când apar lucruri noi de rezolvat sau când se schimbă regulile jocului. Pe lângă nevoia ta deja existentă de mai multă predictibilitate care oricum ți-ar fi declanșat puțin disconfort, mai apare un alt nivel, cel în care nu ești acceptat atunci când schimbi sau faci ceva diferit. Cea care provoacă mai multă suferință nu este prima parte, ci a doua, deoarece noi avem nevoie de acceptare, răbdare și compasiune pentru a ne dezvolta armonios.

Tiparele despre care am vorbit ne modelează și uneori distorsionează modul în care vedem realitatea în proporție de 40%. Vestea bună este că ele pot fi îmbunătățite și flexibilizate. Putem lucra cu noi înșine pentru a ne îmbogăți modul în care privim lumea și cum reacționăm la ceea ce se întâmplă, fără a neglija nevoile și emoțiile noastre. Noi toți avem nevoie de baze similare, iar atunci când ele nu sunt văzute, acceptate și îndeplinite în perioada dezvoltării, găsim moduri diverse prin care să ni le îndeplinim. Așadar, tiparele sau schemele nu sunt ceva „rău” și pur și simplu felul în care noi ne adaptăm. Nu înseamnă, însă, că trebuie să le lăsăm exact așa cum sunt tot restul vieții, spunând „așa sunt eu”. Atunci când observăm că ne pun piedici și ne îngreunează viața, este bine să le privim cu înțelegere, să vedem de unde provin și să ne dăm voie să vedem și alte aspecte ale realității. Asta înseamnă, de fapt, practica flexibilității mentale.

Dacă ați calculat proporțiile de mai sus, veți vedea că au mai rămas 10%. Ce-i cu ele? Cam atât vedem din realitatea prezentă. Atât determină realitatea prezentă modul în care noi reacționăm și interpretăm. Practic, ceea ce se întâmplă în afara noastră, ceva ce spune sau face partenerul, ce se întâmplă la serviciu, un gest sau o expresie a unui prieten, doar ne apasă niște butoane care sunt deja acolo. Celălalt este, într-adevăr, responsabil că a apăsat butonul, dar ceea ce se află dincolo de buton este responsabilitatea noastră. 90% de responsabilitate. Cum să ne privim cu compasiune, înțelegere și răbdare astfel încât să ne vedem pe noi înșine, să ne asumăm propriile acțiuni și să flexibilizăm tiparele din spatele butoanelor aflați în următorul articol.