Recunoștința, un nou mod de a ne percepe viața
Primesc adesea întrebări atât la cabinet cât și la atelierele pe care le organizez despre ce ne poate face viața mai frumoasă, despre cum să fim mai bine și să evoluăm în acest sens. Și unul dintre lucrurile la care mă gândesc întotdeauna este recunoștința. Și pentru că nu este o lună mai potrivită recunoștinței ca luna decembrie, vă propun să ne concentrăm pe această temă.
Ce este recunoștința? Este abilitatea noastră de a ne privi pe noi, pe ceilalți și lumea într-o și dintr-o nouă perspectivă care se concentrează mai degrabă pe lucrurile bune, pozitive din viața noastră.
Recunoștința optimizează imaginea de sine și ne ajută să ne privim dintr-o perspectivă mai încrezătoare. Ne ajută să fim mai prezenți, să ne comparăm mai puțin cu alții și, mai mult decât atât, ne ajută să îi observăm pe cei din jur cu o mai mare ușurință, să îi apreciem atât pentru ceea ce sunt cât și pentru ce aduc în viața noastră. Și nu în ultimul rând, prin recunoștință reușim să ne bucurăm într-un mod diferit de experiențele pe care le trăim.
Totuși, ce ne împiedică să fim recunoscători?
Deși suntem conștienți de beneficiile practicării recunoștinței, uneori pare greu de pus în practică. Și ca să înțelegem mecanismele care ne împiedică, primul pas pe care avem nevoie să îl facem este să ne înțelegem și să ne cunoaștem.
De când suntem mici, prin interacțiunea cu mediul și cu părinții, învățăm despre noi și despre lume preluând și dezvoltând astfel un mod de gândire. Ca niște ochelari prin care vedem lumea. Treptat, având acești ochelari, toate experiențele din mediu sunt percepute prin intermediul lor și vin să susțină ceea ce am învățat.
De exemplu că ceilalți nu sunt de încredere sau că nu ne putem baza pe nimeni, că nu suntem suficient de buni, că vom fi întotdeauna părăsiți sau că avem nevoie să facem mereu totul perfect ca să fim acceptați sau că nevoile noaste sunt singurele care contează. Mai exact dezvoltăm vulnerabilități cum ar fi teama de abandon, de respingere, neîncrederea, îndreptățirea sau deprivarea emoțională.
Toate aceste vulnerabilități ne afectează și influențează relațiile atât cu noi cât și cu ceilalți.
De exemplu dacă am învățat să nu avem încredere în ceilalți, vom fi mereu hipervigilenți la comportamentele lor crezând mereu că vor să profite de noi. Astfel, din lipsa de încredere în noi, nu le vom acorda încredere și nu vom fi niciodată vulnerabili în relație cu ei. Ce impact va avea acest comportament? Ne vom îndepărta de oameni, vom avea relații puține și/sau superficiale, pentru că nu ne permitem să vedem ceea ce este în afara ochelarilor pe care îi purtăm.
Un alt exemplu, dacă am învățat că doar nevoile noastre contează, atunci vom fi îndreptățiți să primim atenția, grija celorlalți, fără ca noi să oferim ceva în schimb. Și în acest caz, relațiile vor fi superficiale pentru că relațiile sănătoase implică reciprocitate și atenție atât la nevoile noastre cât și la nevoile celorlalți. La fel, acești ochelari ne îngustează orizontul și toate lucrurile pe care le primim sau pe care ceilalți le fac pentru noi sunt văzute ca fiind firești, lucruri sau acțiuni pe care le merităm și pentru care nu e nevoie să ne bucurăm sau să le apreciem.
Ce fac de fapt toate aceste vulnerabilități? Se concentrează pe ceea ce este negativ din mediu și ne împiedică să vedem lumea așa cum e, să vedem partea pozitivă și să ne bucurăm de noi și de ceilalți. Dar încet, încet, cu efort și încredere putem să le observăm, conștientizăm și să le flexibilizăm.
Ce se întâmplă în creier atunci când purtăm acești ochelari care ne fac vigilenți la mediu?
Evoluționist, creierul nostru este construit să perceapă rapid pericolul din jur, astfel încât să construiască strategii de supraviețuire. Chiar și azi, după sute de mii de ani, deși pericolele reale s-au diminuat semnificativ, creierul nostru primitiv, emoțional, are aceeași capacitate de a reacționa (rapid) la posibilele obstacole, care sunt mai degrabă psihologice, interpretate. El se concentrează mai degrabă să vadă un pericol acolo unde nu există decât să îl rateze și astfel să nu supraviețuiască. Și acest mod în care funcționează creierul ne susține crearea și perpetuarea vunerabilităților. El este permanent în alertă și concentrat cu precădere pe informațiile negative din mediu.
Ce ne mai susține vulnerabilitățile și ne împiedică să fim recunoscători?
Pentru că o altă abilitate umană este adaptarea, reușim să facem acest lucru cu mediul înconjurător și contextele de viață, astfel încât, după o perioadă de timp, chiar aspectele pozitive din jurul nostru dispar din focusul minții și astfel, nu le mai percepem, nu le mai vedem. Pentru ca aceasta să fie liberă să se concentreze pe pericole și supraviețuire.
Contextul și realitatea în care trăim ne mențin constant în stare de veghe, de deprivare, în care ne dorim mereu altceva, mai mult decât avem, și ne poziționează într-o ipostază, interpretată de către creier ca fiind periculoasă. Accentul este pus mereu pe ceea ce nu avem, pe ceea ce ne-ar trebui ca să fim fericiți și împliniți. Să ne gândim, de exemplu, la comparațiile sociale la care suntem expuși de nenumărate ori pe zi pe rețelele de socializare. Fie prin reclamă, fie prin conținutul postat de cei cu care suntem conectați în social media. Tot prin recunoștință reușim să ne concentrăm pe ceea ce avem, astfel încât să devenim mai conștienți de noi, iar mecanismul de deprivare să se flexibilizeze.
Concomitent cu această înțelegere, a modului în care mintea noastră funcționează, începem să flexibilizăm convingerile și să practicăm zilnic recunoștința ajutând astfel creierul să se concentreze mai mult pe informațiile pozitive, pe lucrurile bune din interiorul și jurul nostru. Vom vedea în articolul următor cum să facem acest lucru.
Cu recunoștință,
Irina
