Respingerea în cuplu

„Aș vrea să fie mai ambițios, mai atent la cum se îmbracă, mai tandru și cald.”, „Îmi e rușine să recunosc, dar uneori mă gândesc la soția mea că e cam prostuță și needucată – ce a fost în capul meu când ne-am căsătorit?!”.

Dacă gândurile de mai sus îți sună chiar și cât de cât familiar, citește mai departe.

Respingerea este teribil de dureroasă, adesea greu de vindecat și, mai ales, greu de recunoscut. Când ești familiarizat cu nesiguranța, cauți atenție, validare – devii sensibil la orice fel de lipsă de atenție, îți este greu să îți ceri iertare și cu greu mai faci complimente, apreciezi sau ai un gând bun. Și asta pentru că celălalt nu a făcut nimic „spectaculos” să merite. Însă, de fapt, tu ești cel care tânjește după apreciere, însă o cauți în feluri și locuri greșite.

Cel care se simte respins – nesigur, insuficient de bun, de valoros – se respinge deopotrivă pe el și pe cel de lângă el: un partener care este mereu atent și vigilent la greșelile lui, cu așteptări mari, nerealiste, incapabil să-l mai asculte sau să înțeleagă lucrurile și din perspectiva lui. Așadar, jumătatea respinsă va deveni, inevitabil, și mai nesigur, mai atent și vigilent față de greșelile lui, cu sentimente de vină (nu sunt destul de bun), rușine și însingurare și se va simți neînțeles.

Respingerea este trăită în cuplu cu dorința ca partenerul să fie mai bun, să îl schimbe, „repare”, „îmbunătățească”, iar pentru celălalt, cel respins, cu sentimente de rușine și jenă pentru că nu este „suficient de bun” pentru partener. Critica este cea mai exersată formă de conectare cu partenerul și devine un răspuns automat în momentele de nesiguranță, de stres sau oboseală.

De ce? Pentru că în momentele dificile, ne reamintim experiențele emoționale din trecut. De părinții care, poate, te judecau sau se conectau cu tine prin rezultate, performanțe, condiționându-și atenția, afecțiunea în funcție de ceea ce făceai – nu pentru ce și cum (te) simțeai. Sau de ce aveai nevoie, în mod necondiționat: acceptare, alinare, confort, sprijin. Erai „corectat” sau primeai atenție numai când aveai performanțe deosebite erai ignorat, învățând astfel perfecționismul: „Trebuie să fiu perfect, deosebit pentru a fi iubit și apreciat”.

În consecință, nesiguranța ta se proiectează asupra partenererului, îți este greu sau încă nu conștinetizezi de ce ai avea, de fapt, nevoie. Înainte de reproș și critică.

Cum ne oglindim propriile noastre nesiguranțe

Una din realitățile vieții în doi este că ne oglindim în partener atât calitățile, cât și „defectele” sau vulnerabilitățile noastre. Dacă te uiți atent și onest la tine, conștientizezi că respingi și critici la partener tocmai ceea ce respingi și critici la propria ta persoană. Ceea ce nu-ți place la tine te irită la partener. Partenerul tău are aceeași problemă, dar se exprimă într-o altă formă. Este zgârcit sau egoist așa cum ești și tu – vezi și te irită asta la el, însă nu și la tine. Adesea, când în cuplu deveniți mult prea severi și înverșunați cu voi înșivă – vă „aruncați” reproșuri și critici – vă respingeți, de fapt, pe voi și vă este greu să vă mai asumați nesiguranțele și fricile.

Amândoi vă simțiți răniți și iritați de un anumit ton al vocii sau de anumite gesturi și cuvinte și sfârșiți prin a vă ataca unul pe celălalt. Amândoi deveniți defensivi când discutați anumite subiecte și nu vă mai ascultați unul pe celălalt. Vă acuzați reciproc de lipsă de sensibilitate și tandrețe: unul reacționează cu furie și reproș, altul prin retragere sau tăcere, dar, în esență, faceți același lucru. Amândoi uitați când partenerul vă roagă ceva, dar nu conștientizați acest lucru și îl atacați pe celălalt când el uită. Greșeala partenerului devine catastrofală, a ta nu există sau are justificări. Amândoi vă victimizați, vă simțiți neapreciați și oprimați. Amândoi aveți sentimentul că partenerul este foarte dificil, că „orice aș face este nemulțumit”.

Ce este de făcut? Câteva recomandări:

• Înainte să-mi critic partenerul mă gândesc dacă eu nu fac sau acționez, de fapt, la fel, poate într-o altă formă sau altă direcție. Așadar, primul pas: să îmi asum.
• Pentru început mă abțin să critic, să cicălesc, mai ales pe lucrurile mărunte (nu ți-ai aranjat hainele etc.).
• Evit, cu orice preț, să-mi critic partenerul în public. Fără observații, ci cu respectarea loialității cuplului. Apăr interesele lui. Și NU este nevoie să arăt cât sunt eu de „deștept/ă” sau „interesant/ă”.
• Îmi cer iertare ori de câte ori îl rănesc pe partener, criticându-l sau reproșându-i. Chiar dacă și el/ea are o contribuție (adesea are), îmi asum partea mea de vină, fără să aștept ca el să-și ceară iertare primul. Ăsta este orgoliu, nu iertare.
• Vorbesc despre mine, cum mă simt, și, mai ales, despre situația concretă, nu cu generalități sau invocând justificări. „Regret profund ce s-a întâmplat la masă la restaurat, ți-am vorbit pe un ton nepotrivit și îmi cer iertare pentru asta”.
• Nu mai dau vina pe partener pentru propriile mele insecurități, nesiguranțe sau frici din trecutul meu. Îmi exprim imediat și ferm limitele, îmi delimitez granițele personale ori de câte ori partenerul mă critică sau atacă. „Mă simt criticat/ă acum. Am nevoie să te oprești.”, „M-am simțit rănită când le-ai spus prietenilor noștri că întotdeauna tu trebuie să planifici singur vacanțele. M-am simțit nedreptățită și vreau să vorbim despre asta.”
• Îmi apreciez partenerul prin gesturi mici, zilnice, mă gândesc ce l-ar face să se simtă apreciat. Necondiționat! Și atunci când face ceva pentru mine, spun „mulțumesc” din tot sufletul. Învăț că nimic nu mi se cuvine din efortul și generozitatea celuilalt. Da, chiar și lucrurile „simple” – a făcut piață, a gătit etc.
• Și nu uit niciodată că nesiguranța partenerului meu o mențin chiar eu prin respingere sau lipsă de apreciere. Onestă și autentică.