Și părinții sunt vulnerabili
Părinții își doresc ce este mai bun pentru copilul lor. Cei mai mulți se dau peste cap ca Harap Alb din poveste să le fie mai bine copiilor decât le-a fost lor – jonglează cu job-uri solicitante, se străduiesc să facă bani, caută să învețe despre meseria de părinte, încearcă să le fie alături copiilor, așa cum aceștia au nevoie. Câteodată reușesc, câteodată nu. Asta are, firește, legătură și cu trecutul fiecăruia, cu modul în care fiecare părinte se vede pe sine, cât de mult se înțelege și se acceptă și, în fine, de modul în care vede relația cu copilul.
Fiecare dintre noi am avut nevoie, în copilărie, ca părinții noștri să fie puternici, dar și calzi, înțelepți. Să ne fie alături necondiționat, să ne vadă, să ne audă, să ne înțeleagă, să ne dea voie să explorăm, să ne „prindă” atunci când ne era greu. Copiii noștri au astăzi aceleași nevoi – ca noi, părinții lor, să fim puternici și buni, să le fim alături necondiționat, să le dăm voie să caute, să fie curioși, să plece, să îi prindem dacă se întâmplă să cadă.
Un părinte puternic vede și acceptă nevoile copilului, ia decizii atunci când este cazul, și chiar dacă deciziile sale creează un disconfort temporar, poate să ducă, cu blândețe, acest disconfort. Un părinte puternic înțelege când greșește, se acceptă pe sine, își îmbrățișează cu compasiune vulnerabilitățile și se întoarce spre copil să repare acolo unde poate a greșit. Suntem atât de des obosiți, copleșiți de răspunderi, ne dorim cu tot sufletul să le fie bine copiilor și totuși ne înfuriem, îi pedepsim, îi respingem. Ne punem în cârcă și această vinovăție – nu am fost un părinte perfect. Copiii însă nu au nevoie de părinți perfecți, au nevoie de părinți „suficient de buni”, părinți care să își dorească și să își asume repararea relației. Astfel, copilul învață să fie responsabil, să își asume propriile lui comportamente, să crească el însuși puternic – „ți-am greșit, îmi pare rău”.
Un părinte înțelept îl vede pe copil, își înțelege propriile vulnerabilități și modul în care acestea interacționează cu comportamentele copilului. Un părinte bun și cald știe să ofere iubire, dar iubirea lui nu îl leagă pe copil, ci îl susține și încurajează să plece, să se desprindă, să caute: îi dă curaj, știind că are unde să se întoarcă. La fel cum noi am avut nevoie de părinții noștri să ne fie port sigur și stâncă solidă, în același timp, copiii noștri sunt acum în același loc – așteaptă să le fim port sigur și stâncă solidă.
Nevoile noastre din copilărie ne-au fost însă parțial îndeplinite, pentru că, și părinții noștri, ei înșiși răniți sau obosiți, ne-au susținut după puterile lor, câteodată insuficient pentru nevoile noastre. Iar tocmai ceea ce ne-a lipsit sau dimpotrivă a fost în exces ne influențează astăzi în relația cu copiii noștri.
Indisponibilitatea emoțională a părinților noștri, lipsa lor de empatie în ceea ce privește problemele noastre ne-au lăsat cu un gol pe care încercăm să îl cârpim cum putem. „Mi-aș fi dorit să mă vadă și pe mine, să mă asculte, să fie despre mine, nu despre cum credeau ei că trebuie să îmi trăiesc viața.” Și pentru că durerea emoțională pe care acești părinți încă o trăiesc este atât de mare, copilul nu trebuie să sufere cu nici un chip. Îi sunt alături copilului, îi rezolvă orice problemă, indiferent dacă acesta are nevoie sau nu. Tristețea sau frica de a fi singur, pe care au trăit-o acut în copilărie, îi împing să scoată din viața copilului toate aceste emoții negative. Cu timpul, însă, copilul îi vede ca fiind vulnerabili și își asumă, din păcate, rolul de a avea grijă de confortul emoțional al părinților.
Copii fiind, am trăit cu părinți intruzivi, pentru care nici atunci când ne dădeam toată silința, nu era îndeajuns ce făceam; am trăit în frică, din cauza certurilor din casă, a bătăilor, a pedepselor. Am învățat că atunci când nu ascultă de părinți, copiii sunt răi. Este sănătos să mă întreb astăzi în ce fel aceste experiențe abuzive îmi influențează relația cu copilul. Sunt atent la nevoile lui? Îl ascult? Sau, dimpotrivă, eu hotărăsc ce este bine și ce este rău pentru el? Atunci când copilul are un comportament ce mi se pare deplasat, îl resping sau încerc să văd și să înțeleg ce s-a întâmplat? Îmi petrec timp cu copilul povestind despre mine, despre el, despre noi, sau ne concentrăm numai pe activități diverse, care să ne distragă atenția? Îl văd pe copilul meu ca fiind mai degrabă independent: adică nu are nevoie de sprijinul meu, sau vine și îmi cere ajutorul când îi este greu?!
Unii dintre noi, am avut și încă mai avem relații extrem de strânse cu propriii părinți – aceștia au avut și încă mai au un cuvânt de spus despre ceea ce suntem și cum suntem. Au așteptat de la noi să le întruchipăm proiecțiile, dorințele lor și a fost dureros când am simțit că i-am dezamăgit. Am învățat astfel că performanța și feedback-ul extern sunt cele care contează. Și din nou mă întreb: cum influențează acest tipar relația mea cu copilul? Sunt mulțumit de el numai când ia note bune și este cuminte? Sau îi sunt alături indiferent de rezultate?
Rănile noastre, experiențele noastre ne influențează, invariabil, modul în care îi percepem și în care relaționăm cu copiii noștri. Pentru a le fi alături copiilor, avem nevoie să învățăm să ne fim alături nouă înșine. Este poate cea mai provocatoare parte a vieții de părinte, pentru că relația cu copiii noștri ne deschide rănile și durerile adânci pe care atât de greu am încercat să le acoperim. Cu înțelegere și compasiune față de noi și trecutul nostru, cu dorința de a le fi alături copiilor – puternici și buni – numai așa putem crește și putem repara rănile copilăriei noastre.
