Suferinzi din dragoste sau despre cum să primim binele în viață noastră

„Mai bine singur decât într-o relație cum am avut deja sau cum văd în jurul meu, mai toți se înșală, se poartă mizerabil unul cu celălalt. De ce să îmi mai bat capul? Pentru sex găsești oricând pe cineva disperat ca și mine.” , „Întâlnesc numai bărbați pe care nu-i plac și tânjesc după unul care îmi spune că mă iubește, deși este cu o altă femeie. Ce mai e și iubirea asta? O mare păcăleală!”

Întâlnesc, adesea, oameni singuri, suferinzi din dragoste sau în recuperare după o relație abuzivă cu o persoană egocentrică, narcisică sau, pur și simplu, cu cineva care i-a abandonat. Însingurați își caută vindecarea, binele și nu înțeleg de ce EL, alesul, nu apare în viața lor – deși sunt oameni buni și își doresc atât de mult acel bine, o relație profundă de iubire.

Să privim însă relațiile în contextul istoriei culturii noastre. Anii de comunism, cultura pedepsei atât de prezentă, din păcate, și acum, a manipulării, sărăcia din trecut, cât și lipsa unor modele de relații de cuplu fericite ne-au afectat pe mulți dintre noi. Au rezultat multe cupluri și oameni nefericiți, unii rămânând în relații pentru că le este greu, de rușine, de gura lumii sau de teama de a fi singuri. Alții au renunțat, pur și simplu, resemnați, neputincioși sau incapabili să-și mai găsească resursele, puterea sau energia de a-și schimba „convingerile” despre relații. Fără angajamente pe termen lung: „Stăm cât ne este bine împreună.”

Paradoxal, mulți dintre cei singuri au o carieră, sunt independenți, atrăgători, calzi, generoși și, totuși, suferinzi. Înconjurați doar de singurătatea și durerea lor. Cu o istorie de relații care s-a sfârșit cu durere, neîncredere și multă suferință. Oameni atrași de durere și suferință, oameni atrași de parteneri indisponibili, aflați într-o altă relație, sau care fie nu sunt acolo pentru ei, fie sunt dependenți de muncă, fie de nevoia egocentrică de a fi iubiți, admirați. Oameni centrați pe ei, care se simt speciali și pentru care tu ești acolo să îi mulțumești și să le satisfaci propriile lor fantezii și nevoi. Ei duc, cumva, mai departe abuzul din cultura noastră concentrată pe pedeapsă și manipulare. Copiii care au trăit cu părinți din „fosta nomenclatură” sau, la polul opus, cei care au trăit în sărăcie și respingere – unii dintre ei sunt astăzi adulții narcisici.

Este oare atracția inițială dovada „iubirii”? Aș spune, din experiența atât de multor cupluri pe care le-au întâlnit că nu. Am întâlnit multe femei și bărbați înțelepți care s-au curtat, au avut răbdarea de a se cunoaște, pasiunea lor crescând treptat, frumos, firesc. Fără grabă, fără durere. Fără să se „salveze” unul pe celălalt. Femei și bărbați conștienți de propriile lor răni, care au pășit cu grijă în relație și au avut înțelepciunea de a nu lăsa propriii lor „demoni” din trecut să pună din nou stăpânire pe ei. Relații bune, satisfăcătoare pe termen lung, cu plăcerea de a petrece timp împreună, cu alegerea de a-l cunoaște pe celălalt cu curiozitate, fără graba și urgența de a fi împreună, fără să se „salveze” unul pe celălalt din propriile lor drame și neputințe.

Celor care resping cu atât de multă forță oamenii buni, disponibili, celor care nu își mai dau nici o șansă, le-aș spune că iubirea reală, adevărată nu înseamnă suferință, ci bucurie și siguranță. Înseamnă pasiunea trăită din iubire, nu vreo chimie magică sau, mai rău, atracția provenită din durere și răni nevindecate. Adevărat, suntem atrași de ce am trăit. Și „fiorul dragostei” adesea înseamnă aceleași dureri din trecut. Dar asta nu este dragoste.

Când nu ai trăit „binele”, când inima ta a trăit mult prea multă singurătate, respingere, abandon sau durere, nu îți mai place „binele”. Pentru că nu îl cunoști, îți este străin. Ba chiar îți este frică de el: dacă vei fi rănit din nou?

De aceea, celor singuri le recomand să își dea o șansa să retrăiască binele după care tânjim cu toții. Este un bine pe care îl vei descoperi pas cu pas, odată ce reușești să stăpânești frica, furia, dezgustul, teama. Toate acele lucruri care te-au apărat când ai fost rănit. Cu siguranță – să nu ne amăgim! – vei avea multe „recăderi”, ezitări, reîntoarceri în trecut. Vei alege inițial, poate, la fel, dar vei ști mai repede ce NU mai vrei de la o relație, dobândind treptat tot mai multă încredere în tine.

Vindecarea nu este un proces lin, nu vine de la sine sau pentru că, într-o zi, ai decis sau ai avut vreo revelație. Dimpotrivă, este adesea un proces dureros, dar unul prin care trebuie să treci. Vei răni și vei fi rănit. Dar nu fugi, stai acolo – numai așa te vei înțelege mai bine. Îți vei înțelege durerile și le vei accepta cu compasiune.

Mintea și ce-ți spune „inima” adesea te vor înșela, te vor duce înapoi în trecut. Însă nu renunța dacă ai făcut un pas înapoi – vor urma doi înainte, cunoscându-te mai bine, redescoperindu-te, știind ceea ce îți dorești cu adevărat. Alege să trăiești ”binele” cu încredere și curaj – DA, acel bine de care, noi toți, uneori fugim și care ne înspăimântă.