„Sunt așa cum mă văd ceilalți”. Despre personalitatea histrionică (2)

Cum se desfășoară un conflict cu un histrionic? Cum este realitatea lui și de unde izvorăsc reacțiile dramatice și parcă rupte de context?

Fără să vrea, oamenii învață să își condiționeze valoarea ca persoană, stima de sine și încrederea în ei înșiși de câte ceva: de părerea altora despre ei, de cât de bine își fac treaba, de cum urmează strategiile pe care și le-au propus, și multe alte năzbâtii. Spre deosebire de colegul cu tendințe obsesiv-compulsive, care se evaluează prin prisma rezultatelor pe care le are și se atașează cu sfințenie de ritualurile sale, colegul histrionic își leagă valoarea de atenția pe care o primește și de părerea oamenilor despre el. „Trebuie să fiu plăcut de toată lumea”, „Dacă cineva mă dezaprobă, înseamnă că nu merit să fiu iubit”, „Dacă ceilalți nu mă plac, înseamnă că sunt un om rău”, „Trebuie să fii iubit pentru tot ceea ce faci, altfel ești un nimic” – sunt câteva exemple de credințe care îi ghidează reacțiile și comportamentele. Ce frică de respingere și ce suferință se află de fapt în spatele cortinei, poate chiar în timp ce spectacolul este în plină desfășurare.

Puteți citi mai multe despre personalitatea histrionică aici

„Dacă așa mă simt, înseamnă că așa este realitatea”

Mulți oameni au tendința să își ia gândurile și emoțiile drept realitate. La colegul histrionic chiar mai mult decât la alte persoane, emoțiile sunt un element extrem de important. Trece cu ușurință de la o stare la alta, trăiește cu intensitate fiecare emoție în parte, se consumă enorm și apoi se miră de ce a obosit stând pe canapea, fără să facă mare lucru. Așadar, cum a obosit? Imaginându-și scenariile teribile aferente fiecărei stări în parte și amplificându-le din ce în ce mai mult până ajunge atât de departe de realitate încât nici el nu mai înțelege cum a ajuns acolo.

De exemplu, să luăm cazul unui cuplu: soțul este puțin stresat/obosit, fără legătură cu soția, și spune că vrea să iasă singur la o scurtă plimbare să își limpezească mintea. Soția observă semnele de oboseală și stres și interpretează automat: „S-a săturat/plictisit de mine. Ce să fac să îl fac să se simtă bine și îl impresionez?”. Când aude că soțul vrea să petreacă puțin timp singur este deja cireașa de pe tort: „Nu-l mai interesează de mine, sigur mă părăsește” și se simte abandonată și respinsă. Se simte tristă, apoi îi este frică, apoi se simte furioasă pe ea și pe el. Toate astea în decurs de, poate, nici 5 minute. Și toate la intensitate maximă. Ce urmează? Spectacolul: începe să se victimizeze – „De ce mă lași singură?”, „Nu îți mai pasă de mine”, „Eu fac totul pentru tine și parcă tot vrei mai mult”, „E clar, nu te simți bine cu mine”, „Dacă relația noastră ar fi ok, n-ai avea nevoie să stai singur”, „Uite ce-mi faci tu mie, uite în ce stare mă aduci”, „Nu mai știu ce să mai fac să îți fie bine, mă aduci mereu la disperare”, și multe, multe altele. Bineînțeles, în tot acest timp soțul este șocat și nu înțelege cum s-a ajuns la această scenă doar de la faptul că își dorea să stea câteva minute singur. Se înfurie și el și răspunde pe măsură, lucru care îi alimentează soției credințele, care se transformă în năstrușnicii din ce în ce mai departe de realitate. Merge ca unsă această dinamică: ca gazul pe foc. Rezultatul: amândoi se simt neînțeleși, neascultați, neapreciați, și extrem de obosiți.

Despre originile acestor credințe și reacții, și despre cum le puteți combate, cu dumneavoastră, colegii sau partenerii de cuplu, într-un articol viitor.

De asemenea, puteți citi mai multe articole din seria personalităților dificile la locul de muncă aici