Teama de eșec sau despre când „a fi” devine „a face”

Winston Churchill ne amintea cu grație că succesul constă din a trece din eșec în eșec fără a-ți pierde entuziasmul. Deși recunoaștem la nivel rațional înțelepciunea acestor cuvinte, mulți dintre noi, pe fondul unei educații în care am fost învățați că eșecul este inacceptabil și de netolerat, nu găsim puterea să ne privim  greșelile cu oarecare detașare și să ne dăm șansa să greșim uneori pentru a progresa.

Societatea de azi nu ne ajută, pentru că trăim vremuri în care concentrarea pe rezultat este mare, există presiune din partea școlilor, a locurilor de muncă, de a demonstra că suntem competitivi. Criteriile de valorizare sociale țin cont de statut și de realizări palpabile. Ori tocmai în acest context, pentru a ne păstra echilibrul devine necesar să ne uităm spre propriile percepții ale eșecului, spre teama noastră de a-l experimenta și mai ales, spre modul cum aceste mecanisme s-au construit în timp, cu mulți ani în urmă, atunci când, copii fiind, ni s-a transmis în mod repetat mesajul că valoarea noastră umană este dată de suma acțiunilor reușite pe care le îndeplinim.

Cum recunoaștem teama de eșec?

Această teamă excesivă de a greși se poate transforma la vârsta adultă într-o formă de anxietate de care suntem mai mult sau mai puțin conștienți și ale cărei origini le ignorăm de cele mai multe ori până când epuizarea excesivă sau din contră, pierderea repetată a unor oportunități, neadaptarea la locul de muncă, confruntarea cu greșelile propriilor copii ne întorc spre noi înșine din nevoia de a ne înțelege mai bine reacțiile.

Tipul acesta de anxietate se poate manifesta la nivel comportamental prin evitare: nu pot să fac asta pentru că este prea greu pentru mine sau, din contră, prin stabilirea unor standarde extrem de înalte, a căror atingere este urmărită compulsiv, deoarece alternativa este de neacceptat.

În mintea noastră, devin prezente gânduri de tipul Nu sunt suficient de bun pentru proiectul ăsta., Trebuie neapărat să muncesc mai mult., Șeful meu nu va fi mulțumit oricât de mult m-aș strădui., Copilul meu trebuie să fie foarte bun la matematică., Vreau să fiu o mamă perfectă. care se învălmășesc constant, distorsionându-ne perspectiva asupra situațiilor și consumându-ne energia.

De unde vine?

Această tensiune constantă alcătuită din nemulțumire, vină, furie uneori, insatisfacție, exigență este o tapiserie de emoții, țesută în timp de către părinții permanent nemulțumiți de rezultatele copilului, marcați de propriile nesiguranțe care își găsesc alinare în succesul odraslei lor.

Se pune astfel în mișcare un mecanism pervers și insidios al dragostei condiționate în care copilul va învăța că un premiu la un concurs de matematică îl va face demn de aprobarea și iubirea părinților săi, pe când faptul că este distras, visător, neîndeplinind criteriile de performanță îl va duce într-o zonă unde nu există pentru părinții săi.

Acești părinți care nu îi permit copilului să experimenteze eșecul fără să-i retragă dragostea îi neagă astfel dreptul său de a exista ca ființă umană, pur și simplu. Copiii sunt valoroși prin ceea ce sunt, nu prin ceea ce fac. Dreptul lor la existență ca ființe umane separate de părinții lor și la dragoste nu poate fi garantat de capacitatea lor de a îndeplini sarcini sau de a obține premii. Din păcate, raportul disproporționat de putere care există în mod obiectiv între un părinte și copil poate duce la această condiționare.

Ulterior, un adult crescut astfel va simți că orice nereușită este sinonimă cu prăbușirea întregului său sine, se simte amenințat permanent. Sau cealaltă variantă va da un adult care va fi orientat compulsiv spre obținerea succesului ca modalitate de validare a propriei ființe în ochii celorlalți. Nu știe cine este, nici ce simte sau ce vrea, raportarea lui este permanent exterioară, fără să găsească un sprijin în sinele lui atunci când exteriorul devine amenințător.

Ce este de făcut?

Primul pas este să ne observăm anxietatea și să mergem dincolo de predicțiile negative și catastrofice din capul nostru, să ne uităm la textura fricii și a emoțiilor care provoacă aceste gânduri. De unde vin ele? În ce context am mai simțit ceva asemănător? De unde își trag forța care ne paralizează sau ne aruncă într-o acțiune compulsivă?

Simpla observare și chestionare a acestui proces pe care mintea noastră l-a parcurs automat de nenumărate ori înseamnă deja că ne-am sustras parțial unui mecanism a cărui existență o ignoram și asupra căruia părea că nu aveam nici o putere.

Pe măsura ce înțelegerea felului cum este generată această anxietate va crește, pe măsură ce vom recunoaște cu acuratețe stimulii care o provoacă, vom fi din ce în ce mai pregătiți să îi facem față.

Țesătura de frică, furie, vină, nemulțumire va începe să se destrame atât timp cât vom procesa aceste emoții, le vom numi, ne vom uita la ele. Strânsoarea lor va slăbi, lăsându-ne libertatea să ne alegem reacțiile și comportamentele în funcție de o evaluare mai corectă a realității.  Încet, dar sigur ne reconstruim pe interior, căpătăm un centru care nu mai este atât de dependent de ceea ce realizăm, ci învățăm să celebrăm scânteia de viață care a fost pusă în noi, în mod miraculos. Din milioanele de alternative posibile, suntem pe lume, trăim și face tot ce putem ca să ne ducem la îndeplinire cu demnitate acest mandat. Este mai mult decât suficient.