Tiparele fuzionale – cum s-au format și cum le recunosc

În viața oricărei persoane relațiile sunt importante: ne dau putere, ne ajută să creștem, să ne simțim iubiți sau apreciați. Dar, adesea, se întâmplă, pentru unii dintre noi, să ne pierdem în relații – și anume nevoile, visele, valorile noastre să depindă sau să fie dictate de cei de care suntem apropiați, de așteptările și de viziunea lor despre viață, să ne asumăm inconștient drumul și viziunea altora. În aceste contexte, binele emoțional, echilibrul nu se mai află în controlul nostru, ci este undeva în exterior. Cu alte cuvinte, trăim o relație simbiotică sau fuzională.

Tiparul de relaționare simbiotic este caracterizat de lipsa granițelor dintre mine și celălalt sau de granițe neclare, permeabile: nu știu unde încep eu și unde se termină celălalt. Înghit sau mă las înghițit de altă persoană.

În relațiile simbiotice, fiecare dintre parteneri depinde unul de celălalt pentru îndeplinirea nevoilor emoționale. Partenerul mă face să mă simtă întreg, nu exist în afara relației, fiind una cu el/ea. Îmi pierd individualitatea.

Imaginați-vă o situație în care o fiică adolescentă este în pragul alegerii carierei, este neliniștită, nesigură, iar mama ei îi preia cu totul starea, devine ea însăși neliniștită și nesigură. Pentru a gestiona situația, pentru reglarea propriei neliniști, controlează, este intruzivă – trebuie să faci cum îți spun eu, dacă nu mă asculți o să se întâmple așa și așa, nu mă gândesc decât la binele tău când îți spun asta. Într-o relație simbiotică, mama nu poate face diferența dintre emoțiile fiicei și propriile ei emoții, între nevoile fiicei și propriile ei nevoi, nu se poate separa de disconfortul copilului pentru a-i oferi siguranța și sprijin. Fuziunea între părinte și copil va avea ca rezultat o supraimplicare a unuia în viața celuilalt, de o așa amploare încât copilului, chiar și atunci când va deveni adult, îi va fi foarte dificil să fie autonom și resposabil pentru propriile lui alegeri.

Cum se formează, în copilărie, tiparul simbiotic?

Un prim model este părintele care nu îi oferă copilului spațiu pentru intimitate emoțională – trebuie să fim cele mai bune prietene sau o mama și o fiica trebuie să știe totul una despre cealaltă sau eu cum crezi că mă simt când nu imi spui de ce ești trist? Este intruziv, părintele însuși fiind dependent de copil pentru a-i fi bine. Nu îi dă acestuia șansa să învețe despre sine, despre ceea ce îl bucură sau îl întristează, și cum să își regleze aceste emoții. În alertă continuă, copilul percepe că de el depinde starea de bine a părintelului. Se va simți vinovat când va încerca să se desprindă, să fie el însuși, provocând astfel un disconfort emoțional mamei sau tatălui.

Un alt mod de a ajunge fuzional cu ceilalți este cazul copilului devenit prietenul, confidentul părintelui sau al copilului transformat el însuși în părinte pentru părintele său. Convingerile pe care copilul și le formează sunt de supraresponsabilizare – sunt responsabil de binele tău (al mamei sau al tătălui), de mine depinde dacă ție îți este ok sau nu.

Un alt drum, care duce tot la tiparul simbiotic este cel al părintelului supraimplicat în activitățile și rezultatele copilului, renunțând la sine însuși. Este activ în toate comitetele de părinți, este la curent cu toate concursurile și activitățile școlare și extra-școlare. Se informează permanent de la copil, de la părinți și profesori, antrenori. Alert și activ își dorește să știe tot, să fie la curent cu tot – ce note au copiii din clasă, ce performanțe au la sport sau orice altă materie, ce probleme are doamna învățătoare, care sunt concursurile cele mai bune. În general, își propune ca fiul sau fiica să nu lipsească de la nimic, implicându-i în diverse proiecte, sacrificându-și – și făcând din asta o virtute, un soi de martirism – timpul petrecut cu partenerul sau activitățile pentru sine: mi-a luat 100 de puncte la comper , nu am lipsit de la nici un antrenament al fiului meu. Rezultatele copilului devin, astfel, ale părintelui, iar experiențele pe care le trăiește copilul sunt trăite la aceeași intensitate și de părinte. Trăiește prin și pentru copil, iar acesta devine confuz – ce este pentru el si ce este de dragul părintelui? Părintele își centrează acțiunile pe nevoile și așteptările pe care și le-a proiectat pentru fiul/fiica sa.

Cum recunosc tiparele fuzionale în relațiile adulte?

Simbioza, fuziunea emoțională învățată și exersată din relația cu părinții, se manifestă în viața adultă prin incapacitatea de a te detașa de povestea, emoțiile sau nevoile partenerului. Controlezi, știi mai bine ce are de făcut, încerci să îl faci mai bun, dar în termenii și conform cu așteptările tale.

Când apar certuri, îți este greu, ești sufocat, înghițit de tumultul lui emoțional, te simți neputincios. Îți crește propriul tău disconfort – ești realmente copleșit! Și atunci, fie îți asumi integral vina, ca lucrurile să fie bine din nou, să nu superi, să fie pace, fie te detașezi și fugi ca să poți face față. În ambele variante, nu știi cum să fii în contact cu tine și cu ceea ce simți tu, să îți gestionezi emoțiile și comportametele: ești concentrat numai pe celălalt.

Într-o relație simbiotică, mă simt vinovat dacă nu îi dau celuilalt ceea ce cred că are nevoie. Nu din frica de a pierde relație, ci din faptul că nu sunt conștient că fiecare dintre noi este responsabil să își gestioneze propriile emoții, să aibă grijă de propriile nevoi. Pentru că nu mai știu unde încep eu și unde partenerul, soluțiile mele îmi par cele mai potrivite și pentru el, sau, dimpotrivă, am nevoie să mă sprijin pe el pentru a găsi rezolvări. Nu mă tem, ca în capcana de subjugare, să îmi exprim nevoile. Nu știu însă care sunt resursele mele, îmi este teamă să mă aventurez singur pe un drum al meu.

Cum mă pot construi însă altfel decât fuzionând cu cei din jur?

Primul pas este să înțeleg care sunt rădăcinile acestei capcane, cum s-a format. Apoi să învăț să tolerez vina și tristețea mea, și nemulțumirea, furia celorlalți, atunci când aleg comportamente sănătoase pentru mine. Să înțeleg că sunt responsabilă de ceea ce fac eu – și, simetric, ceilalți sunt resposabili de propriile lor comportamente.

În orice relație sănătoasă, avem nevoie să existăm ca indivizi separați, articulați, care se pot susține conștient și asumat unul pe celălalt.

Când știu cine sunt eu, și îți dau voie ca tu să fii diferit de mine, împreună vom fi mai mult. Mult mai mult și, mai ales sănătos, decât atunci când eu și cu tine suntem una.