Furia – de unde vine ea și ce înseamnă?

Când ne gândim la furie, avem tendința să credem că e o emoție rea, care nu ne poate fi de niciun folos și trebuie imediat îndepărtată. Dar orice emoție ne comunică o informație, un mesaj valoros despre ceea ce contează pentru noi, despre situația prezentă sau trecutul nostru. Dacă ne grăbim să înăbușim din fașă emoțiile, nu mai putem descifra mesajul lor și, drept urmare, nici să ne îmbunătățim situația.

Emoțiile ne fac să ne simțim în viață, ne amintesc că suntem ființe în continuă interacțiune cu mediul și simțurile noastre. Dar trebuie să știm să le decriptăm ca să nu ne speriem de ele.  Furia ne permite să ne protejăm și să ne apărăm de cei care nu ne respectă sau ne agresează. Frica ne ajută să ne apărăm de pericole și să ne conservăm viața. Ea favorizează afluxul de sânge în membrele inferioare, generând reacția de „luptă-sau-fugi” a organismului, pentru a putea fugi la nevoie sau a ne putea confrunta cu inamicul. Tristețea ne transmite faptul că am pierdut ceva important pentru noi sau că nu reușim să ne îndeplinim scopurile propuse.

Persoanele care își reprimă emoțiile nu mai sunt în contact cu ele însele și cu cei din jur, se evită pe ele, pe ceilalți și viața în ansamblu, care e formată dintr-un spectru larg de emoții, atât pozitive, cât și negative. E ca și cum aș refuza să simt senzația de umezeală de la ploaie sau de fierbințeală de la soare pentru simplul fapt că nu-mi place. Cum aș putea să-mi dau seama de unde provine această senzație și ce pot să fac pentru a o elimina? Nu pot rezolva o problemă pe care încerc s-o evit.

Pe de altă parte, există și furii nesănătoase, pe care fie le reprimăm când ar fi bine să le exprimăm, fie le exagerăm atunci când ar trebui eliminate. Sunt 2 fețe extreme ale furiilor greșit gestionate și, ca orice comportament extrem, ele reflectă un dezechilibru, o neadaptare. Astfel, nu e de dorit nici să suprainvestești în emoții, să te lași copleșit de ele, să le trăiești până la epuizare sau să le exprimi exploziv. Avem dreptul să fim furioși, dar nu avem dreptul să ne exteriorizăm furia prin acte de violență.

Felul în care ne exprimăm emoțiile negative depinde foarte mult de cum au reacționat părinții noștri la aceste emoții de-ale noastre în copilărie.  Însă un părinte reacționează în fața furiilor copilului său pornind de la propriul trecut și de la modul în care s-au ocupat părinții de el. Dacă părinții ne împiedică să experimentăm trăirea furiilor noastre și le dezaprobă profund, atunci vom asimila mesajul că furia nu trebuie exprimată, că e periculoasă. Ne vom interzice să ne exprimăm liber. Ne vom reprima furiile pentru a avea grijă de părinții noștri, pentru a-i proteja pe ei de disconfortul pe care îl resimt și nu-l pot să-l regleze atunci când noi suferim. Pentru a ne conforma așteptărilor lor. Învățăm că atunci când suntem furioși, nu suntem iubiți și rezolvăm această ecuație prin raționamentul „Dacă nu îmi manifest niciodată furia, voi fi iubit.” Dar furiile continuă să se exprime în interior, simțindu-ne triști, abătuți, frustrați, încărcați de resentimente și nemulțumiri cărora suntem incapabili să le oferim glas. Interdicțiile din copilărie devin interdicțiile pe care ni le impunem de a nu confrunta persoanele care simțim că nu ne respectă sau nu țin cont de nevoile noastre. Unii cred că singura soluție posibilă e să adopte o poziție de resemnare, să afișeze o mască docilă și compliantă, mereu dornică să le facă celorlalți pe plac. Învață să nu aibă încredere în propriile emoții ca reacții valide și normale la ce se întâmplă în jur, ceea ce îi împiedică să-și dezvolt un sentiment de sine sigur și autonom. În aceste situații, persoanele riscă să sufere abuzuri, din incapacitatea lor de a seta limite în relațiile cu cei din jur și încurajarea comportamentelor abuzive. Exprimarea furiei asigură uneori respectul față de sine și față de ceilalți.

Acesta e ceea ce specialiștii numesc un mediu emoțional invalidant, când plânsul, furia, frica, tristețea sunt întâmpinate cu critică, respingere, ignorare, pedeapsă. Când copilul nu e învățat să-și numească și recunoască propriile emoții, și cel mai important lucru, să și le accepte. De exemplu, setea este o senzație pe care cu toții o recunoaștem cu ușurință. Să ne imaginăm că am fost crescuți într-un cămin în care această senzație nu ne-a fost recunoscută, pentru că, din diferite motive, le-a fost dificil părinților noștri să răspundă la ea. După ani în care ni se spune „Nu ți-e sete, tocmai ai băut un pahar cu apă”, cum credeți că am reacționa? Cel mai probabil, am avea o dificultate în a recunoaște senzația de sete, a o exprima și a o potoli. La asta ne referim când spunem că emoțiile sunt invalidate.

Persoanele care își interzic exprimarea furtunilor interioare pot face acest lucru și pentru că au asistat la exprimarea unor emoții într-un stil foarte agresiv al părinților, experiențe traumatizante pentru un copil, care ajunge să asocieze furia cu panica și frica. În acest fel, dezvoltă o fobie față de furie și invazia ei.

Unii își îndreaptă această forță a emoțiilor negative neexprimate împotriva lor, își maltratează corpul prin diverse comportamente nesănătoase precum mâncatul compulsiv, consumul excesiv de alcool sau abuz de droguri, condus în stare de ebrietate și alte comportamente de risc. Adolescenții își provoacă răni care îi ajută să-și „spună” furia odată cu durerea, să regăsească controlul într-un mediu familial și social în care simt că l-au pierdut. Automutilarea devine astfel o tentativă disperată și stângace de autovindecare. Alții proiectează propriile furii asupra persoanelor din anturajul lor, iar interpretările și percepțiile lor despre comportamentul altora devin foarte denaturate, false. Mă înfurii excesiv de tare pe colegul care nu m-a salutat și cred ca a fost rău intenționat, îmi spun automat că e un nesimțit. Devin foarte critic cu cei din jur.

Indivizii nu se nasc cu dorința de a distruge sau a se autodistruge, de a sabota sau a se autosabota, ci o capătă. Furia este o emoție care reflectă în primul rând o lipsă, o rană sau o frustrare.  Când părinții resping cu tărie furiile copilului, el nu găsește alt mod mai autentic de a le exprima decât prin comportamente agresive, față de alții și inclusiv față de el însuși. Comportamente care se pot ușor perpetua în viața adultă, dacă nu devenim conștienți de tiparele noastre emoționale și proveniența lor. Fiecare are dreptul la suferințele lui, nu putem vorbi despre legitimitate în termeni de emoții. „Nu ai dreptul să te simți așa”  e unul dintre cele mai nesănătoase lucruri pe care un părinte le poate spune copilului său.

Ne putem transforma furiile și orice emoție negativă într-un veritabil instrument de dezvoltare, dacă știm cum să le folosim. Să învățăm cum să ne trăim emoțiile și mai ales, să găsim ceea ce ne face bine, fără a ne face rău.