Drumul până la soare și înapoi
Un narcisic trece rar prin cabinetul unui terapeut. De obicei, narcisicii sunt persoane perfecte, nu au ce să caute pe acolo, alții sunt cei care au probleme. Am spus de obicei pentru că, totuși, narcisicii vin la psiholog în momentele lor de depresie profundă sau de mari anxietăți. Vin și stau până ajung să se echilibreze, după care dispar în norul aurit al vieții lor, fără să își rezolve sentimentul de deficiență care îi doare atât de rău, dependența față de alții sau sentimentul atât de crud că ei merită.
Ei sunt narcisicii cu ale lor, oamenii cu destul de multe probleme, cu multe nesiguranțe, dar care atrag – incredibil – admirația și respectul altora. Despre cei din urmă mi-am propus să scriu azi, despre relația atât de toxică în care persoanele dependente, persoanele cu scheme cognitive de deficiență, persoanele obișnuite cu abandonul sau abuzul le au cu narcisicii.
„Fiecare sac, cu petecul său” spune un vechi proverb și, Doamne, câtă dreptate are, pentru că, chiar dacă pare crud, narcisicul-parazit și partenerul lui formează o diadă pe care cu greu o poți rupe.
O persoană dependentă are nevoie în viața sa de un narcisic cum are nevoie de soare. Practic, narcisicul este pentru persoana dependentă soarele care îi luminează viața sau, cel puțin, așa crede. În realitate, strălucirea narcisicului nu îl încălzește pe dependent, ci îl arde, îi arde stima de sine, personalitatea, nevoile, până într-atât încât nu mai știe cine este. Dependentul se uită cu admirație la persoana narcisică și îi admiră masca strălucitoare fără să vrea, fără să poată vedea dincolo de ea nesiguranța acestuia, întristarea și singurătatea. Dependentul își spune că nu poate trăi fără persoana narcisică și susține că primește imens de la aceasta, doar că atunci când îi ceri să pună pe hârtie ce primește mai exact și ce dă în relație, va vedea de partea sa o listă lungă, iar în cealaltă parte, un mare gol. Persoana dependentă are nevoie de validări și le caută la cel pe care îl vede ca pe un semizeu. Așadar, o persoană valoroasă cu o astfel de schemă ajunge să caute validări de la o persoană extrem de nesigură. Narcisicul ca și model, narcisicul ca autoritate reprezintă o atracție înfiorătoare pentru persoanele dependente.
Persoana cu schemă de deficiență e mulțumită că poate să respire aerul care îl înconjoară pe narcisic, iar acesta din urmă are grijă să îi comunice asta: „Ești norocos că m-ai găsit. Uită-te la tine! Cine te-ar mai fi luat?” În relația cu un narcisic, persoana cu schemă de deficiență dăruiește zi după zi, din ce în ce mai mult și pe masură ce dă mai mult, narcisicul îl privește cu dispreț și îl întreabă: „Doar atât poți?”. Persoana cu deficiență își strânge pumnii și îi răspunde: „Eu pot mai mult. O să-ți arăt, o să-ți demonstrez, o să primești noi și noi dovezi de iubire și, până la urmă, o să vezi cât de mult te iubesc”. Trist, pentru că pe narcisic nu o să-l mulțumească niciodată. Trist, pentru că pe masură ce dai, narcisicul te va detesta și în loc să-l faci să te iubească, el se va îndepărta de tine, iar vina pentru acest lucru va fi a ta, cu siguranță.
Frica de abandon e înspăimântătoare pentru persoanele cu probleme de atașament sau pentru cele cu scheme cognitive de abandon. „Ce o să mă fac dacă mă părăsește? Nu o să resist. O să mor. Nu mă pot descurca fară el/ea. Viața mea se termină aici”. Abandonul are o soră mai mică: frica de respingere. Această teamă este extrem de mare și sunt rare persoanele din jurul narcisicului care reușesc să-l confrunte. „Dacă deschid subiectul, o să se supere, iar când se supară, face extrem de urât, așa că îl las în treaba lui. E băiat bun, dar le are pe ale lui”. Așa i se lasă poarta deschisă abuzului. Narcisicul nu are parte de limite de la un astfel de partener din cauza fricilor acestuia din urmă. Libertatea deplină este a doua natură a persoanelor narcisice, iar partenerii lor știu asta și o respectă cu sfințenie. „Să nu îl supăr!” sunt cuvintele de ordine ale celor cu scheme cognitive de abandon și există și scuze pentru asta: „O fac pentru familie, să fie bine. Oricum, ce a fost a trecut. Trebuie să mergem mai departe”. Acestea sunt doar câteva din scuzele pe care partenerul unui narcisic și le găsește cu măiestrie.
E un lucru de la sine înțeles: dacă nu ar exista persoane care să le întrețină și să le cultive comportamentul, nu am avea în jurul nostru narcisici. Da, ei le au pe ale lor, dar dacă persoanele din jurul lor nu ar accepta mizeriile la care sunt supuse, dacă și-ar asuma să pună limite și să-și confrunte frica de abandon sau cea de respingere, narcisistul și-ar strâge frumos aripile și ar merge spășit la culcare.
