Mind Education

Cum să transformi problemele din relație în oportunități de creștere

Sursa foto: www.pexels.com

Cu toții ne dorim o relație de cuplu satisfăcătoare, în care nevoile noastre să fie văzute și îndeplinite de către partener iar conflictele să apară rar și să fie soluționate cu succes. Pare a fi prototipul ideal al oricărei relații, însă în realitate știm că nu funcționează așa. Vorbim despre diferențe care sunt văzute pe parcurs, când relația trece de etapa de îndrăgostire și idealizare a partenerului. Cum gestionăm aceste diferențe devine un predictor important al durabilității relației. Cât de mult putem rezista împreună dacă suntem diferiți?

Un aspect interesant al procesului de îndrăgostire este atracția față de caracteristici complementare sinelui. Dacă ea este atrasă de atitudinea lui degajată, el este atras de ambiția ei. Dacă mai târziu ea este deranjată de lipsa lui de inițiativă, el se va plânge de agresivitatea cu care îl împinge de la spate. Aceste trăsături se află la extreme în fiecare dintre ei, și dacă la început i-au atras pentru a avea cum să învețe unul de la celălalt, mai târziu a devenit o sursă de stres în relație. Apare un dezechilibru între acceptarea și schimbarea de care amândoi au nevoie pentru a se dezvolta.

Psihanaliștii vorbesc despre îndrăgostire ca un proces inconștient de alegere a unui partener care se încadrează în partea reprimată a sinelui. Partea reprimată include nevoi din copilărie și răspunsul la aceste nevoi, iar cu cât relația cu părintele a fost mai dificilă, cu atât partea reprimată devine mai inacceptabilă și nevoia de a găsi un partener care s-o exprime mai puternică. În acest fel, oamenii scapă de responsabilitatea față de propriile sentimente de inadecvare și lipsă de valoare și se așteaptă ca partenerul să le îndeplinească nevoile de acceptare și înțelegere care n-au fost satisfăcute la timpul potrivit de către părinți.

Calitatea relației cu părinții devine astfel un predictor important al calității relațiilor noastre. Celebra formulare„este exact ca maică-să/taică-su!” descrie o persoană cu mecanisme de coping care îl împiedică să vadă care au fost nevoile nesatisfăcute, cum să-și asume răspunderea pentru ele și, implicit, cum să ajungă altfel decât propriii părinți.

Lipsa diferențierii față de familia de origine împiedică cuplul să-și asume responsabilitatea pentru sentimentele de nesiguranță și inadecvare, învinovățindu-se reciproc în convingerea că dacă partenerul s-ar schimba, sentimentele ar dispărea. Niciunul dintre parteneri nu obține ceea ce-și dorește, iar multe cupluri ajung în terapie drept consecință.

Vestea bună este că atunci când doi oameni se îndrăgostesc, ceea ce au nevoie să facă pentru ei înșiși ca să crească emoțional este, de cele mai multe ori, fix lucrul de care partenerul are nevoie din partea lor. Alegerea partenerului, de multe ori inconștientă, ne permite să atingem părți din noi care reflectă probleme nerezolvate din copilărie. Dacă una dintre fricile de bază este cea de abandon, cine altcineva te poate ajuta să rezolvi acest aspect dacă nu un partener cu o frică de dependență? Partenerul cu frică de abandon poate învăța că nu orice gest semnifică abandonul, iar partenerul cu frică de dependență poate învăța că nu orice apropiere înseamnă pierderea identității.

 Nu există o rețeta clară a succesului în relație, dar tiparele care se repetă devin o sursă valoroasă de dezvoltare personală atunci când sunt adresate de amândoi în terapie. Cuplurile încearcă să rezolve conflicte interne prin conflicte purtate unul cu celălalt. E ca și cum căsnicia e câmpul de bătălie în care două familii de origine își trimit reprezentanții pentru a lupta un război care va determina ce familie va direcționa viața cuplului. Cuplurile în care partenerii învață să se accepte unii pe alții învață în același timp să se accepte pe ei înșiși.

Explorând ce anume i-au atras la celălalt partener, ce anume li se pare iritant acum și care e conexiunea dintre cele două aspecte, pot înțelege mai bine tiparul relațional în care se află. Astfel acceptă și își asumă responsabilitatea pentru propriile nevoi, acceptându-le și pe ale celuilalt. Prin acceptare apare și empatia, modalitatea prin care fiecare se simte înțeles și nu amenințat de sentimentele celuilalt. Învățând să comunice altfel, conflictele se descarcă de furie și frustrare și devin conversații dificile, dar constructive. Așa apar schimbările comportamentale care vor duce la un nou tip de relaționare între cei doi, permițând relației să continue.