Dependența în relații
„Nu știu ce o să mă fac fără el/ea”, „Nu pot să stau singur/ă”, „Nu pot să mă descurc fără el/ea”, „Nu pot lua o decizie”, „Nu știu ce e bine. Dacă greșesc?”, „Este prea greu să fac față singur/ă”, sunt câteva dintre replicile oamenilor care se luptă cu dependențele de orice fel. Ce este dependența? O căutare constantă a ceva extern pentru a alina un disconfort emoțional căruia persoana nu știe să îi facă față altfel. Acest „ceva” extern poate fi orice: mâncare, muncă, sport, cumpărături, obiecte, haine, fumat, putere, statut, sex, relații sau chiar droguri. Odată aplicat „drogul”, care acționează ca un anestezic emoțional, disconfortul scade. Ce înțelege creierul nostru din asta? „Nu pot să fac față. Am nevoie de asta ca să mă descurc, ca să supraviețuiesc”.
Haideți să vedem cum se formează acest mecanism al dependenței, de ce apare doar la anumite persoane și la altele nu, cum își menține persoana în cauză credințele și comportamentele care nu o ajută și, în articolul următor, vom discuta despre ce puteți face ca să o mai reduceți.
Când vorbim despre dependență, vorbim despre nevoia de autonomie. De multe ori, de fapt, despre iluzia celui „dependent” că nu are autonomie. Multe lucruri, sarcini sau activități par foarte dificile: „Viața e copleșitoare și nu pot să îi fac față”, „Am nevoie de cineva care să îmi arate cum să fac”, „Decât să greșesc mai bine întreb”. Desigur, există și dependența sănătoasă în relații, aceea în care cerem confirmări, păreri și ne bazăm pe ceilalți. Însă, atunci când se transformă în „nu pot de unul singur” este mai degrabă o formă nesănătoasă și care nu ajută pe termen lung.
Există o etapă în perioada de dezvoltare a omului când este complet dependent de adulții care au grijă de el/ea. În această perioadă, copiii nu pot supraviețui fără adulți și au nevoie să își regleze disconfortul exclusiv în relația cu adultul (în special mama). Apoi, încet-încet, începe să se adapteze la realitatea înconjurătoare și să aibă nevoie de autonomie, care, ca orice alt lucru, nu vine de la sine ci se construiește. Dacă această nevoie de autonomie nu a fost îndeplinită, dacă atunci când era copil persoana nu a avut spațiul sau șansa de a-și explora aptitudinile și competențele, el/ea își poate crea o imagine de sine de om neajutorat și incapabil. Dacă lipsesc experiențele în care copilul încearcă unele lucruri până reușește, își poate dezvolta și menține această realitate internă de neputință.
O persoană cu această vulnerabilitate are și o teamă crescută de schimbări, pe care le percepe drept amenințătoare: „Dacă nu o să știu să fac?”. Spre deosebire de o simplă teamă de eșec, aici vorbim și despre lipsa unei abilități. Dacă în copilărie părinții au fost foarte protectivi, făceau lucruri în locul copilului, nu-i lăsau spațiu să exerseze, să încerce, să exploreze, să se descopere, să o dea în bară și să îl sprijine să repare și să facă altfel, copilul rămâne cu această senzație că „nu poate singur”. Așadar, poate fi o corvoadă să conducă singur, să își gătească, să își poarte de grijă, să aibă inițiative, să călătorească pe cont propriu, să își gestioneze banii, să ia decizii fără să ceară păreri sau confirmări.
„Sunt incompetent, prin urmare trebuie să depind de alții”. Pornind de la această credință pe care persoana o percepe drept realitate, ce fel de comportamente poate avea o persoană cu vulberabilitate la dependență? Cere ajutorul la fiecare pas, cere părerea celorlalți și sfaturi cu privire la ce ar trebui să decidă, de teamă să își asume o decizie. Dacă s-ar putea, ar vrea să fie cineva care să rezolve sarcinile și problemele în locul lui/ei, să îi ofere soluții magice care să nu presupună efort sau disconfort. Atunci când percepe ceva ca fiind greu, renunță cu ușurință pentru că, nu-i așa, „nu poate”. Unde la început persoana dependentă oferă și promite foarte mult în relație, când resimte disconfort, ar da bir cu fugiții cât mai repede. Dintr-o mare nesiguranță și lipsă de încredere în forțele proprii, preferă să refuze responsabilitatea, mai ales dacă e vorba despre a-și asuma decizii și evită sarcinile noi și schimbările pentru că vin cu incertitudine și necunoscut.
Unele persoane, însă, percep această supra-protecție a părinților ca pe ceva intruziv și pot ajunge să o respingă. Mai ales dacă au trăit și multe pedepse sau abuz în copilărie. Așadar, vor alege mai degrabă să fie cât se poate de independenți și să ceară ajutorul cât mai puțin spre deloc. Practic, atunci când nu au trăit dependența sănătoasă, o văd ca pe ceva amenințător. Ce se întâmplă este că în felul acesta nu ajung să trăiască nici intimitatea sănătoasă din relații și să refuze să se bazeze pe ceilalți, să le ceară sfaturi sau păreri, să ceară sprijin când au nevoie. Preferă să se dea peste cap să rezolve singuri până când ajung la epuizare. Vin cu tot felul de inițiative, își asumă riscuri și iau singuri decizii și, în fond, rulează mereu credința că „poate de data asta nu mai reușesc”. Ca și cum și-ar demonstra din nou și din nou că sunt capabili.
Cum este pentru partenerii, prietenii și colegii celor care au această vulnerabilitate? Într-un cuvânt, este obositor. Atunci când se bazează prea mult pe ei, pot să resimtă că nu au spațiu în relație, că pică prea multe pe umerii lor și poate deveni epuizant și pentru ei. Ei cum contribuie la menținerea dependenței și de ce? Mai multe despre asta într-un alt articol.
